Heidi

Pentru generaţia noastră (a "decreţeilor"), numele acesta înseamnă cît se poate de mult. Nu doar o carte de Johanna Spyri, ci filmuleţul de desene animate ce se difuza în fiecare joi după-amiaza, pe la orele 19,30 - cred - în anii ’80. Succesul desenului animat în cauză se datora, desigur, în mare parte, penuriei de programe pentru copii, de film, seriale şi emisiuni de orice fel din vremea aceea. Dar nu se reducea la atît. Serialul în sine (o coproducţie Japonia/Germania federală, 1974, 52 de episoade color de cîte 24 de minute, regizate de Atsuji Hayakawa, Masao Kuroda, Isao Takahata) avea o candoare, o prospeţime care l-ar fi făcut, probabil, demn de urmărit şi în condiţii mai puţin vitrege. Mai ales că, pe atunci, "febra" desenelor animate japoneze standardizate încă nu apăruse... Sau, mai bine zis, începuse o timidă instituire a acesteia prin Heidi însăşi. Copiii de atunci reţineau cuvinte în japoneză, chiar greşit (pe vremea aceea serialele, din fericire, nu erau dublate...), cum ar fi arigato, înţeles "aligato" etc... La şcoală se împărţeau rolurile, unele fete erau Heidi, altele Clara, toţi băieţii - Peter... Desenul animat oferea ceea ce asigură, în general, multe dintre produsele culturii populare: subiecte de discuţie, prilej de împărtăşire şi de formare a unor comunităţi de receptori şi nu numai. Acelaşi lucru se întîmpla, în aceeaşi perioadă, cu Scarlett şi Rhet, D’Artagnan şi gaşca, Winnetou & company, Familia Palliser, Poldark şi, în final, JR şi ai lui, dar şi cu membrii formaţiei Abba, Boney M sau cu Beatles-ii. Toate aceste personaje pînă la urmă inofensive, create mai mult sau mai puţin pe principiul maniheist, cu nuanţele de rigoare, împărtăşeau o doză de inocenţă şi, drept urmare, de uşurinţă în identificarea, mai ales pentru copii sau adolescenţi, cu ele. Dintre toţi şi toate, Heidi o avea pe cea mai mare; nu doar pentru că serialul în cauză se adresa chiar copiilor mai mici, ci şi fiindcă personajul Johannei Spyri şi al realizatorilor japonezi era astfel croit: fetiţa elveţiancă se extazia atît de uşor în faţa a orice, încît entuziasmul ei devenea molipsitor. Era pur şi simplu un copil care trăia la maximum ceea ce noi, adulţii deveniţi cinici, sîntem învăţaţi să numim "bucuriile simple ale vieţii": un deal înverzit, o capră sărind, cîteva flori... Heidi avea mereu ceea ce, iarăşi, realizatoarele de emisiuni pentru sănătate au transformat într-un loc comun, şi anume "poftă de viaţă", dată la turaţia maximă. Şi-o exprima deschis, fără nici o teamă de ridicol, prin exclamaţii, alergări, sunete şi gesturi intense... Pînă şi modul în care era desenat personajul, simplu, rotunjor şi îmbujorat, era grăitor în acest sens. Cu atît mai mult am suferit cu toţii cînd Heidi a fost trimisă la oraş, care era zugrăvit ca o închisoare, ca un dead end al tuturor "energiilor", pasiunilor şi întîmplărilor pozitive. Cred că nimeni nu poate uita scena în care biata Heidi face un efort supraomenesc să se cocoaţe pe o clădire foarte înaltă pentru a-şi vedea munţii dragi, dar nu reuşeşte... Sau pe cea în care fură "pîinişoare moi şi albe" (aşa erau numite în desen) pentru a i le duce bunicii oarbe a lui Peter (pentru că Heidi nu era doar veselă, ci şi bună, generoasă, tolerantă...) De-ajuns cu laudele şi entuziasmele, care pe unii îi vor fi îngreţoşat deja. În general, şi cu atît mai mult în contextul de atunci, Heidi a fost o victorie. De aceea, sînt cu atît mai curioasă cum o vor recepta reprezentanţii mult mai complicaţi, mai informaţi şi cu un grad redus de naivitate ai generaţiei copiilor de azi: căci Heidi este reeditat, cu text cu tot, de astă dată dublat în limba română, pe DVD, de către Erc Press. P.S. I-aş ruga pe cei care erau copii în vremea "aceea" şi mai au (încă) amintiri legate de serialele vremii, precum şi de alte produse "de succes" ale timpului, să ne scrie şi să ni le împărtăşească, dacă au chef.