De la liubov la hamor...

Şi a venit rîndul amorului..... De pe la 1780 şi pînă tîrziu către 1834, femeile s-au bucurat cu entuziasm de fiecare ocupaţie militară, mai ales cînd noi ocupanţi veneau din Vest sau din Est şi aduceau cu ei maniere, uniforme, ceaiuri, pasiuni, versuri, dansuri, muzici. Liubovul devine amor, hamor sau amoraş. Cu tenacitate şi repeziciune, acest "vrăjmaş de amorez" se infiltrează în palatele domneşti, conacele boiereşti, prăvăliile negustoreşti, în curţile meşteşugarilor şi pe prispele ţăranilor. Mahalagioaicele s-au grăbit primele să îmbrăţişeze arta iubirii şi să se smintească în braţele soldaţilor şi ofiţerilor ruşi, austrieci, francezi, suedezi, nemţi, chiar şi turci. Fără să stea prea mult pe gînduri, fără să reflecteze la consecinţe sau suferinţe, româncele îşi părăsesc casele, soţii, copiii şi se perindă prin taberele militare, pe la conacele ofiţerilor, prin bordeluri şi cîrciumi, prin pivniţe şi poduri. Maria lui Chiţu Zidaru din mahalaua Popa Cosma, "în zilele nemţilor" (1787-1792) se apucă de "fapte netrebnice", fugind în lume, abandonîndu-şi soţul şi cele două copile. Reîntoarsă după nouă luni de aventură, Maria fuge iarăşi cu unul Mihai poştaşul "la Giurgiu, luîndu-i Ťsoţului» şi taleri 170 şi alte lucruri ce au mai avut în casă". Anuţa din mahalaua Podul de Pămînt nu se sfieşte să se aventureze în patimile inimii cu fiecare soldat şi fără să ţină cont de culoarea uniformei militare, speriindu-l pe Marco dulgherul şi îngrozindu-i pe vecini. La începutul "răzmeriţei" (1787), cînd "s-au pornit ascherlii a trece pe aici prin Bucureşti, numita Anuţa au fugit la turci, fiind bărbată-său dus afară la ţară". După trei luni de iubire, turcii părăsind Bucureştiul, Anuţa revine acasă, dar nu pentru mult timp, căci odată "viind armiia nemţească în Bucureşti au mai şăzut numita ca trei luni de zile cu bărbată-său şi încîrdoşindu-se şi cu nemţii au avut întîlnire cu dînşii în cîtă vreme au fost nemţii aici". Iar "la ridicarea nemţilor, vînzîndu-i tot din casă, au fugit cu dînşii". Floarea, Lina, Marghioala, Zamfira sau Trandafira se lasă cucerite de noua pasiune: iubirea. Pînă la 1834, se tot reaminteşte că muierea cutărui mahalagiu "au fugit cu muscalii încă din răzmeriţa trecută" sau că o alta "s-au încîrdoşit cu turcii" sau "în zilele nemţilor, apucîndu-se ia de fapte netrebnice încă au şi fugit cu nemţii". Boieroaicele nu se lasă mai prejos şi cochetează de pe divanuri cu armata de ocupaţie, stîrnind gelozia soţilor sau ajutîndu-i, cu farmecele lor, să mai ţeasă o intrigă, să mai obţină o dregătorie sau o poziţie politică. Ocupaţia rusă din 1806-1812 este cunoscută prin rivalitatea boierilor români care încearcă să cîştige bunăvoinţa puterii ruseşti, folosindu-se de graţiile femeilor şi exploatînd slăbiciunea bătrînilor generali. Amoruri celebre influenţează deciziile şi viaţa politică. Marele boier Constantin Filipescu îşi aruncă în joc propria fiică pe care o oferă generalului Miloradovici. Căzut cu totul în patima amorului, generalul lasă întreaga administraţie în mîinile tatălui, interesat aşadar "să întreţină această pasiune". La scurtă vreme, generalul Miloradovici cedează locul unui alt bătrîn general, Kutuzov, care preia odată cu funcţia şi obiceiurile, iar prima grijă, cînd ajunge la Bucureşti, este să-şi găsească o amantă. Nici nu îi este prea greu, căci rivalul boierului Filipescu, Constantin Varlaam, i-o prezintă pe nepoata sa, Lucsandra Bărcănescu, soţia logofătului Nicolae Guliano. Bătrînul de 70 de ani îşi poartă "Dulcineea" de 14 ani la toate seratele, balurile, jocurile de cărţi şi, mai ales, o lasă să se amestece în viaţa politică. În timpul ocupaţiei ruse din 1828-1834, lucrurile se reproduc, iar amorul face din nou parte din construcţia politică a Valahiei. Catinca Ghica, soţia lui Mihalache Ghica şi cumnata domnului Alexandru vodă Ghica, "s-a amorezat" mai întîi de generalul Kiseleff pentru a trece apoi în braţele baronului Uxküll, căpitan de husari în armata rusă şi căsătorit cu Anica Văcărescu. Baronul Rückman, numit consul la Bucureşti, hotărît să impună politica Rusiei, devine în scurtă vreme din "leu neîmpăcat", "miel", datorită farmecelor exercitate de Mimica Bălăceanu, soţia lui Constantin Glogoveanu. "Diplomaţia cea naivă, dar energică a românilor" - după cum o califică colonelul Lăcusteanu - se aplică şi asupra consulului Titov, iar artileria grea, formată din "adjutanţi şi curtezani", este asmuţită asupra doamnei Titov "cu scop de a se amoreza de vreunul". Speriat, "bietul Titov" cere să plece oriunde, dar nu în Valahia unde ar risca să-şi piardă nevasta. Iubirea şi politica au făcut întotdeauna casă bună, la 1800, ca şi în 2005, iar adevăratele jocuri s-au ţesut mai degrabă în pat decît la masa tratativelor. P.S. Am aflat, din presă, că mă număr printre premianţii Uniunii Scriitorilor din România. Cartea mea, În şalvari şi cu işlic, a primit premiul pentru debut. Mulţumesc juriului atît pentru nominalizare, cît şi pentru premiul oferit. M-aş fi bucurat tare mult să particip la festivitatea decernării acestor premii şi ar fi fost o onoare să adresez mulţumirile mele de la tribuna acestei instituţii, dar din păcate invitaţia s-a rătăcit undeva între Uniunea Scriitorilor şi Calea 13 Septembrie (acolo unde locuiesc), asta în cazul în care ea a fost vreodată scrisă şi trimisă.