De ce v-aţi mai întors?
Lumea românească este deja cu susul în jos, iar unii dintre noi, cu perseverenţă, încăpăţînare şi poate cu un dram de nebunie, vrem să credem că ni se pare şi că noi vedem lucrurile altfel, cînd ele sînt cît se poate de normale şi la locul lor. Iarnă, frig, ger de crapă pietrele, iar tu ca tîmpitul te-ai gîndit să dai o fugă pînă la Ministerul Învăţămîntului şi Cercetării să-ţi echivalezi diploma, nu de alta, dar scrisă într-o limbă străină, în franceză, în cazul meu, n-are nici o valoare pe piaţa românească. Nu că odată tradusă şi ştampilată de instituţia de resort i-ar păsa cuiva de ce mare doctor ai devenit tu pe malurile Senei. Aşa că, statul român care n-a contribuit în nici un fel la perfecţionarea ta, îţi cere totuşi acum să scoţi din buzunar bani cu nemiluita şi mai ales să produci hîrtii, tată... pe care cu siguranţă nu se va uita nimeni. Şi dă-i şi-aleargă, traduce şi legalizează, diplome şi certificate, rapoarte de susţinere, referate, acte de identitate, reimprimă sutele de pagini ale tezei, alcătuieşte rezumate în româneşte, ca să înţeleagă stimabila comisie, plăteşte traducătorul, notarul, taxa de examinare a dosarului, completează formulare. Te strădui, deşi ştii că munca ta va deveni cu siguranţă maculatură, aruncată într-un tomberon din spatele Ministerului. Şi-ajungi la Minister, mîndru nevoie mare că ai reuşit totuşi să parcurgi o etapă importantă din viaţa ta. Urmează însă hilarul, caraghiosul şi mai ales marea umilinţă. O sală mizerabilă cu lume de toate felurile: căpşunari fără studii, basarabeni fără diplome, lăcătuşi grăbiţi să plece oriunde, ţigani ce şi-au pierdut clasele primare, mămici în Italia şi copii repetenţi, instalatori fără certificate, francezi idealişti ce-ar vrea să-şi echivaleze şi ei studiile, turci şi arabi cu neveste românce, care nici ei nu ştiu ce vor şi cum de-au ajuns aici. Vîntul te cuprinde din toate părţile, praful s-a aşternut peste tot, priveşti varul ce se decojeşte de pe pereţi, griul ce cuprinde încăperea, uşile prost vopsite, funcţionarii ce se perindă cu trei hîrtii sub braţ dintr-o parte în alta, paznicul ce scuipă seminţe într-o gheretă improvizată, anunţuri îngălbenite de vremuri, geamuri murdare şi mai ales poarta pe care n-o-nchide niciodată nimeni, lăsînd frigul să-ţi aducă aminte de umila ta condiţie de muritor. Aştepţi şi aştepţi, enervarea creşte, oamenii murmură, dar nimeni nu are curaj de mai mult de atît. Programul cu publicul, de la 12,30 la 14,00, nu se grăbeşte nimeni să-l pună în aplicare. În fine pe la 13,30 apare o cucoană, deja nervoasă, şi strigă furioasă: "Luaţi loc şi aşteptaţi în linişte, că vă vine rîndul la toţi". Îndrăzneşti ca idiotul să pui o întrebare de bun-simţ: "Unde, doamnă, că din cîte văd aici nu se află absolut nici un scaun, iar despre bonuri de ordine, nici gînd". Te priveşte cu indignare. Dar nu te laşi: "Programul trebuia să înceapă de la 12,30, aşa era anunţat pe Internet". "Şi? - vine replica - a greşit ală d'a făcut programul." Îţi dai seama că n-are rost să te iei la harţă c-o femeie deja plictisită de viaţă. În fine, îţi vine rîndul. Intri în birou. Funcţionara mestecă o "eugenia" şi n-are nici un chef să-ţi privească dosarul. Pe birou, maldăre de alte dosare cu zeci de alte probleme. Îl trînteşte şi pe al tău peste şi te-ntreabă dacă ai plătit taxa de examinare. Te recunoaşte că tu fuseşi cea cu scandalul şi-atunci aruncă o privire pe prima pagină a tezei. "Aha, dumneavoastră fuserăţi prin alte părţi, păi dacă nu vă convine aici la noi, de ce v-aţi mai întors, doamnă?" Chiar aşa, de ce m-am mai întors? Îmi pun acum această întrebare, deşi nu mi-am pus-o niciodată pînă atunci. M-am întors nu din patriotism sau din mîndrie naţională, ci pur şi simplu pentru că aici este locul meu. P.S. Povestea, devenită deja legendă, a descurajat pe mulţi dintre prietenii mei să parcurgă acest drum al umilinţei, chiar dacă aceeaşi funcţionară te încurajează cu "Lasă, lasă, că acu' vă dă statu' 15 la sută c-aveţi diplomă românească". Oare merită?
