Capricii turistice italiene

Sînt o adeptă a turismului serios, "ca la carte", sau chiar după carte, mai bine zis conform ghidului local, conţinînd "lista obligatorie" de monumente ce trebuie "bifate". Toată povestea e cum le bifezi, ştiu... Dar printre incursiuni grandioase sau chiar în timpul lor, se întîmplă multe alte lucruri aparent nesemnificative, dar care le dau substanţă şi realitate. Oricît de mici şi marginale ar fi unele dintre ele, sînt capabile să-ţi schimbe percepţia generală asupra unui loc vizitat sau a altuia, chiar dacă acesta ocupă o poziţie privilegiată în topul 100 al monumentelor lumii. Aşa mi s-a întîmplat, de pildă, în Verona, unde am nimerit la apusul soarelui, pe o străduţă îngustă, cu bolţi şi colonade, iar rozurile faimoase ale oraşului, despre care tot citisem, s-au dovedit mai mult decît adevărate. Chiar dacă nu am reuşit niciodată să găsesc casa Julietei, învîrtindu-mă fără rost prin pieţe, străzi şi pe lîngă biserici aproape nici una mai nouă de secolul al XVI-lea, am "simţit" oraşul sau i-am prins "şpilul" (sau, mă rog, ceva din el...). Lucru pe care nu l-am simţit la Veneţia, nu ştiu de ce: totul era, şi acolo, dincolo de limita esteticului pe care Bucureştiul drag, dar cenuşiu, ne-o propune zi de zi. Probabil excesul turistic nu foarte plăcut m-a făcut să simt repetiţia faţadelor colorate, cu ferestrele lor ogivale, care se succedau rapid pe lîngă mine, fie că eram în vaporetto, fie pe jos, ca pe ceva apăsător: un decor hiper-realist, într-un film prea frumos... De vină cred că a fost chelnerul de la restaurantul Gigi, care a ţinut să ne arate că Veneţia nu e doar un paradis turistic, ci şi unul al prestatorilor de servicii, ce îi au la mînă pe fraierii entuziaşti din lumea largă... Dar nu e cazul să mai îngroş partitura clientului păcălit: ideea e că Veneţia era asaltată de un turism de proastă calitate. Lucru pe care l-am simţit şi în insulele Murano şi Burano, dar, slavă Domnului, nu şi în cea de-a treia, Torcello, ale cărei aer frust şi atipicitate m-au salvat de la o concluzie idilică prea pronunţată... Şi încă ceva important pentru cei cărora le-am destabilizat mitul Veneţiei: mersul cu gondola pe canalele înguste şi pe sub Puntea Suspinelor (podul pe care deţinuţii condamnaţi se îndreptau spre celulele lor, de altfel...) nu m-a dezamăgit deloc şi nu mi s-a părut ieftin. Punctul culminant a fost însă Florenţa, următoarea pe lista traseului turistic. La hotelul unde am tras, care, în sfîrşit, arăta complet diferit de lanţurile internaţionale standard în care stătusem pînă atunci, ne-a primit o doamnă impozantă, cu plete negre în vînt, numai zîmbet şi vorbind non-stop, ale cărei ajutoare erau... băiatul ei de 12 ani şi mama. Hotelul avea un aer clasic şi artistic, în general de bun-gust (în ciuda unor anumite scăpări...). Cînd am ieşit din el şi am pornit pe străzile Florenţei, spre Dom, senzaţia a fost că... am nimerit unde trebuie. Descrierea exactă a arhitecturii nu cred că-şi are rostul, precum nici epitete de genul "nobilă" sau "sacră", deja devenite locuri comune. Mai bine povestesc o întîmplare: urcînd multele trepte din campanilă (vreo 400), am ajuns sus, pe întuneric. Acolo, paznicul local - varianta florentină, dar fără diformităţi a Cocoşatului de la Notre Dame după ce ne-a explicat ce vedem (şi totul părea la fel de fascinant), ne-a recomandat şi arătat, de la înălţimea lui, un restaurant. Pe care, culmea, l-am găsit. Şi ne-a plăcut. Nu e suficient, veţi spune, şi nici eu nu cred că un oraş se reduce la semnele la îndemînă, bune sau rele: dar cred că toate, adunate, îţi pot da o măsură, dacă nu a locului, măcar a ta, mic turist şi cetăţean al societăţii de consum, în raport cu el.