Ţiganii: statut social şi ocupaţii

În a sa monografie asupra Valahiei la început de secol al XIX-lea, medicul Capitalei, Constantin Caracaş, îi descrie pe ţigani astfel: "au corp solid şi sprinten; sînt uscăţivi, la faţă bruni, obrazul mic ca şi nasul, ochi negri, mari şi cîteodată verzi; fac copii mulţi şi sănătoşi, cari pînă la vîrsta de 8 ani sau 10, umblă desculţi, goi, expuşi la toate intemperiile; ca şi părinţii lor muncesc cît pot mai goi, neavînd pe ei decît o cingătoare sau o ismană subţire, suferind frigul cel mai tare ca şi arşiţa, fără a-şi strica sănătatea şi fără a cădea la boală ca românii, fiindcă se desprind de mici cu variaţiunile atmosferei, prin asprimea traiului şi prin aspiraţiunea aerului curat". Această descriere se potriveşte ţiganilor nomazi, căci Caracaş oferă o alta care ar caracteriza pe ţiganii de vatră (vătraşii), "sclavi boiereşti sau mănăstireşti": "sînt mult mai bruni şi mai urîţi; au faţa mai lătăreaţă, buzele şi nasul mai groase, corpul mai mic şi mai dispus la boale". La 1800, ţiganii sînt încă robi, boiereşti, domneşti, mănăstireşti sau aparţin oricui are bani să-i cumpere. Şi pentru că se află în proprietatea cuiva, ei pot fi vînduţi, cumpăraţi, dăruiţi, moşteniţi, stăpînul avînd drepturi depline asupra lor. În acte de proprietate, testamente, foi de zestre îi regăsim adesea pomeniţi pe persoane, pe familii, pe sălaşe (un grup de mai multe familii condus de un vătaf). Să luăm cîteva exemple. La 9 mai 1791, Bălaşa logofeteasa trece în foaia de zestre a fiicei sale Elena (căsătorită cu doctorul Constatin Darvari), printre altele, şi opt suflete de ţigani: "însă Neagul ţiganul vizitiu, cu Dinca nevasta lui şi Nicolae fecioru lui, şi Dumitru ţiganu lăutarul cu Bălaşa nevasta lui şi cu trei copii al lor, anume Ion, Dina şi Nastasia". Clucerul Radu Goran Olănesc lasă soţiei sale, prin testament, la 13 iunie 1755, nu mai puţin de opt sălaşe de ţigan, în timp ce marele ban Grigore Grecianu îi împarte între soţia şi "neamuri": "îi las şi ţiganii toţi, cîţi vor mai rămînea nedaţi neamului mieu". Analfabeţi în mare parte, unii dintre ei necreştinaţi, ţiganii robi au diferite ocupaţii. Nomazii (numiţi şi lăieşi, sînt, de regulă, ţigani domneşti) trăiesc vara "pe lîngă oraşe şi sate" sau "pe lîngă drumurile mari". În şatre de zece sau cincisprezece familii, ei au drept adăpost corturile, iar iarna "locuiesc în bordee şi, risipiţi prin păduri, se ocupă cu meşteşugurile lor". Sînt căldărari, fierari, rudari sau lingurari. Consulul Angliei la Bucureşti şi Iaşi, William Wilkinson (1814-1818), le recunoaşte abilităţile extraordinare în arta meşteşugului: "au o uşurinţă înnăscută şi o anumită rapiditate, care îi ajută să dobîndească cunoştinţe în domeniul artelor". Lor li se alătură aurarii care "adună de prin gîrle fragmente mici de aur tîrîte de torente şi cu acestea îşi plătesc capitaţia de trei drahme pe an". În aceeaşi categorie a ţiganilor lăieşi se află salahorii "muncitori la lucrul zidăriei" şi "geambaşii" sau "samsarii", ocupîndu-se cu negoţul cailor şi catîrilor "pe care îi poartă totdeauna cu dînşii, în desele lor strămutări". Preţul "libertăţii lor" este reprezentat de "birul ţiganilor" pe care lăieşii trebuie să-l plătească anual către domnie sau, atunci cînd aparţin unui boier, boierului. Cu această ocazie se adună la "curte", de obicei de Sfîntul Dumitru, nu numai pentru a-şi plăti birul, ci şi pentru a fi trecuţi în catastih. Nu aceeaşi soartă au vătraşii. Ţigani legaţi de vatră, ei îşi slujesc stăpînii ca bucătari, vizitii, "feciori" (servitori în casă), croitori, dulgheri, fierari, tîmplari, ciubotari, potcovari, în timp ce fetele şi femeile "se întrebuinţează la toate serviciile domestice", fiind slujnice, croitorese, doici, cameriste, bucătărese, moaşe etc. Boierii - povesteşte W. Wilkinson - au obiceiul "de a folosi pe robii ţigani în diferite servicii casnice, şi mai ales la bucătărie". Obicei considerat prost, întrucît "neajunsul este mare" "din cauza deprinderilor de murdărie ale bucătarilor ş...ţ bucătăriile boierilor sînt tot atît de dezgustătoare ca obişnuitele cocini de porci". O categorie aparte o constituie ţiganii lăutari. Fie că aparţin domnilor, boierilor sau mănăstirilor, ei pot să-şi rotunjească veniturile cîntînd prin cîrciumi. Din nou se subliniază preferinţa lor pentru muzică şi mai ales aptitudinile în această "meserie": "fără învăţătură metodică, dar, fiindcă au mare talent la muzică, reuşesc de minune şi cîntă cu instrumentele obişnuite, cu mare îndemînare; ei compun şi cîntece, dar fără cadenţă şi fără intonaţie, intonîndu-le însă cu veselie şi simfonie". Muzica lor răsună din palate în case boiereşti, din dughene în cîrciumi, la hore şi serbări, în zi de iarmaroc şi tîrg.