În Franţa, un tînăr de 23 de ani, handicapat în urma unei boli degenerative, i-a scris preşedintelui Sarkozy, cerîndu-i dreptul la sinucidere asistată. Preşedintele i-a răspuns că, din motive filozofice personale, rămîne la credinţa că nimeni nu are dreptul să-şi ia viaţa în mod deliberat. Zilele trecute, Remy şi-a pus capăt zilelor şi suferinţei. Dezbaterea asupra legiferării eutanasiei a fost relansată. Cadrul emoţional creat nu va schimba legea - a reacţionat, la rîndul său, ministrul francez al Sănătăţii. Cîţi Remy, cîţi Vincent Humbert - alt caz care a zguduit Franţa în 2000 - vor mai fi necesari pentru ca politicienii să lase deoparte ipocrizia? - a strigat mama băiatului. În Franţa nu există lege care să permită echipelor medicale să practice eutanasia. În diferitele părţi ale lumii, statele care au legiferat această practică încep să se adune, din ce în ce mai numeroase. În Danemarca, în cîteva regiuni ale Elveţiei, în jumătate din statele australiene şi în toate statele americane s-au adoptat legi care recunosc dreptul fiecăruia de a refuza o terapie menită să prelungească viaţa, deşi însănătoşirea nu mai este posibilă. Legea daneză privind exercitarea profesiei de medic permite doctorilor ca, în anumite cazuri, să nu menţină în viaţă un bolnav incapabil să-şi exprime voinţa, dar condamnat la o suferinţă fără speranţă. Statul american Oregon a legiferat sinuciderea asistată medical, iar în Europa, Olanda dispune de o procedură care controlează practicile medicale de întrerupere a vieţii. Cine poate spune, în momentul în care o astfel de situaţie ne-ar privi în mod personal, dacă dilema nu s-ar topi într-un răspuns precis ca o lamă de cuţit, exact acolo unde acesta părea şi etic şi indecent, şi blasfematoriu şi profetic, şi moral şi imoral?Acest caz, deloc singular, care relansează în Franţa dezbaterile despre eutanasie şi sinucidere asistată, ca opţiune a fiinţei umane abandonată din ce în ce mai mult liberului-arbitru, mă face însă să mă gîndesc la un scenariu demn de scriitorul francez al momentului, Michel Houellebecq. Nu-i iubesc scriitura, dar nu pot ignora capacitatea sa vizionară de a pune în ficţiune marile mutaţii ale omenirii, tehnice, comportamentale, spirituale, cele care s-au înfăptuit deja, cele care decurg în mod logic. Apostol al unei libertăţi totale, Houellebecq pune în gura personajelor sale un crez hedonist, spre îndeplinirea căruia omenirea e deja angajată în toate domeniile, fie că e vorba de manipulări genetice, libertate sexuală, control al îmbătrînirilor, civilizaţie a plăcerilor. Moartea? Doar un ingredient în plus în existenţa omenirii, al cărei slogan de aur e "Confort, cît mai mult confort!".Scenariul la care mă gîndesc e următorul: moartea va deveni materia primă pentru o nouă industrie. E în spiritul vremurilor ca ceea ce trece din sfera privată în spaţiul public, din zona intimă în văzul tuturor şi asta nu oricum, ci cu urgenţa oalei sub-presiune pe care o constituie mass-media, să ajungă într-un tîrziu o problemă integrată, "rezolvată", un dat cultural înscris în platforma de reguli ale omenirii. Încercînd să-şi păstreze, parcă din ce în ce mai greu, bruma străvezie de mister, moartea a fost şi este, pe rînd sau laolaltă, o realitate filozofică, religioasă, spirituală, biologică, medicală. Azi, moartea e o realitate politică, mîine va fi una economică.Într-o bună zi, ne vom trezi într-o lume în care ne vom alege sexul, clona, moartea, în deplină legalitate. Noi subiecte pentru campanii publicitare ingenioase, duse de întreprinderi care se vor ocupa, de exemplu, cu orchestrarea morţii, după profilul clientului: morţi romantice, morţi tragice, morţi anonime, morţi misterioase, morţi-alinare etc. Moartea, ca materie primă.Aştept, cu umilinţă, ca viitorul să arate că nu e decît un scenariu grotesc, de prost-gust.