Universul fascinant al Salonicului

Ziua 1

Participarea fiului meu la un turneu de fotbal de juniori, tocmai la Salonic, a reprezentat un motiv excelent pentru a-i fi alături. Nu i-am perturbat programul riguros, dar am asistat la toate cele patru meciuri, ne-am consumat (ca orice părinte), am căutat/inventat scuze, am trepidat și am asudat. Dar pe lîngă aceste meciuri, a reprezentat o excelentă ocazie a vizita o bună parte din Salonic și împrejurimi. În trecut am parcurs autostrada (un fel de centură ocolitoare) care trece pe lîngă Salonic de mai multe ori, în drumurile noastre spre insulele ionice, dar niciodată nu ne-am oprit în orașul propriu-zis. Și nici nu văzuserăm pînă acum un oraș grecesc mai mare decît Volos. Întîmplarea a făcut ca în aceste săptămîni să mă delectez cu jurnalul de călătorie al lui Romulus Rusan (O călătorie la marea interioară, trei volume, Editura  Spandugino, București, 2019) și chiar cînd ne pregăteam să plecăm spre Salonic am ajuns la segmentul elen al diaristului-călător de acum patru decenii. „În Grecia totul este unitar, indestructibil, inseparabil. Cetățile ei sînt munții, zidurile sînt țărmurile de mare, iar muzeele ei sînt un cîmp ca Maratonul, o trecătoare ca Termopile, o răspîntie ca aceea a lui Oedip, de la trei vînturi, un sat ca fatala Cheroneea, locuri din care uneori n-a mai rămas decît povestea, o poveste pe care n-ai voie să n-o știi, iar știind-o n-ai voie să n-o treci prin tine însuți, încercînd s-o reinventezi.” După ce Grecia te-a obișnuit cu prețurile mari din insulele turistice, cele practicate la Salonic m-au surprins. Pozitiv. După ce ne-am cazat la un hotel decent, care și-a meritat fiecare euro, mult mai ieftin decît cele de la Mamaia sau Cluj, destul de central, am alergat către cea mai apropiată plajă de lîngă Salonic. Care nu sînt grozave pentru cunoscători, dar atunci cînd ai condus o noapte întreagă, aproape orice suprafață de nisip fin elen reprezintă un mare premiu. În apropiere se aflau mai multe taverne amplasate direct pe fîșia de plajă. Masa a fost delicioasă și bogată. La final am cerut respectuos nota de plată. Pentru a nu mă înșela, l-am întrebat pe patron (el părea a fi, emana autoritate, era în vîrstă, pe la 65-70 de ani, cu un ten măsliniu uscat) dacă scrisese bine cifrele. Nu distingeam dacă era vorba de 4 și 5 sau 6 și 5. Mult mai normal mi s-ar fi părut să fie 6 și 5 la desfășurarea de farfurii care zăceau semigolite pe masa noastră. „Vi se pare scump?”, m-a întrebat grecul ironic. „A, nu, deloc, chiar ieftin, mai ieftin decît la noi”, i-am răspuns cu zîmbetul pe buze, lăsînd un bacșiș acceptabil.

Ziua 2

Plimbarea pe înserate, după ce am parcat mașina hăt, departe de Turnul Alb (am găsit același loc de parcare de două ori la rînd, în două zile consecutive, ceea ce mi s-a părut mai degrabă un semn divin decît o potriveală, avînd în vedere traficul din Salonic), ne-a dus de pe esplanada portului pînă către Palatul lui Galerius, împărat roman care a marcat dezvoltarea orașului Salonic. El ar fi fost de origine tracă (mama lui e posibil să fi fost chiar dacă), mare militar (i-a înfrînt pe perși, iar în cinstea acestui eveniment a fost ridicat un masiv arc de triumf, care poate fi admirat în centru), dar și persecutor al creștinilor. A murit însă în chinuri atroce, suferind se pare de un cancer testicular. Am descoperit că ultimele care îi cuceriseră palatul erau pisicile elene. O duzină, mai mari sau mai mici, își stabiliseră perimetrul printre ruinele antice. Pisici squateriste, cum ar veni. Le-am studiat curioși și ne-am dat seama nu numai că blana lor este mai puțin deasă decît a suratelor din Moldo-Valahia (ceea ce este perfect explicabil avînd în vedere căldurile toride de peste 40 de grade Celsius), dar sînt și mai lungi cu vreo cîțiva centimetri buni. Iar pentru aceasta nu am nici o explicație.

Abia acum, pieton fiind, mi-am dat seama de sensul și logica centrului orașului. În mașină mi se pare destul de greu, aplicația face totul pentru tine, te învîrte și te bagă pe toate străduțele irelevante. Pe de altă parte, fără ea mi-ar fi fost absolut imposibil să mă descurc într-un oraș aglomerat precum Salonicul. Și mi-am dat seama că city-break-ul per pedes apostolorum are farmecul lui căci astfel cunoști un oraș mult mai intim decît dacă te bazezi exclusiv pe mașina personală, lăsînd la o parte că cele mai multe mari orașe europene fac totul pentru a descuraja accesul autovehiculelor în centru. Pe bună dreptate, m-am temut de traficul infernal din oraș. Fusesem avertizat, dar nu aveam de ales. Conduc ca nebunii! Aproape nimeni nu respectă regulile de circulație și totuși există un echilibru precar și fragil între toți participanții la trafic. Există o singură mare regulă: să te ferești de celălalt și, pe cît posibil, să nu intri în cel din stînga. Dacă nici aceasta nu s-ar respecta, ar trebui să aibă loc mii de accidente, care printr-o minune nu se produc. Și în ciuda acestui trafic nebun, se claxonează foarte puțin. În rest, apasă tare pedala de accelerație! Poliția elenă este aproape inexistentă, spre cinstea ei. Uneori am observat nemulțumirea unor colegi tesalonicieni de trafic pentru că, prudent și străin, conduceam numai cu 60 km/oră în oraș și nu cu 90 sau 100, cum o făceau ei. Spre onoarea lui, Salonicul este un oraș unde aparent poți parca impenitent oriunde găsești un loc liber. Nimeni nu va veni după o jumătate de oră să-ți blocheze roata cu celebra caracatiță valahă sau să-ți urce mașina pe o rampă și să o ducă nu știu unde. Un turist care ar avea o asemenea experiență în mod cert nu s-ar mai întoarce în Salonic a doua oară. Prețul unui litru de benzină a ajuns la neverosimila sumă de 2,5 euro. Și, cu toate astea, mașinile circulă la fel ca înainte. În ritmul ăsta, un litru de benzină sau motorină va costa mai mult decît o bere Mythos la o tavernă. (Sfat: alimentați masiv în Bulgaria!)

Ziua 3

După un al treilea meci am descoperit minunata plajă Sani, situată la vreo șaptezeci de kilometri de Salonic, în peninsula Kasandra. O mini-stațiune, un resort integrat, cum nu prea mai văzuserăm în Grecia. Sorbind dintr-o bere la draft, tolănit pe un șezlong, admirînd lunga plajă (mama, la telefon, cînd a aflat unde sîntem, m-a întrebat alarmată: „Dar cum de v-ați mutat atît de rapid la Sunny Beach?”, ca și cum cineva care cunoaște plajele elene ar mai putea gusta din cele bulgărești sau românești), mi-am adus aminte că prin 1999 sau 1998 îmi fusese publicat un mic articol în Dilema în care edictam decis: „Niciodată concedii, mereu vacanțe!” (aproximativ). Cum o fi mai bine, să ai trei luni interminabile de vacanță, în care să nu știi ce să faci cu timpul (căci bani să ni le fi umplut nici măcar nu puteam spera) sau doar două săptămîni concentrate, în care să vezi, să simți, să admiri, să aduni amintiri (chiar dacă aceasta presupune și să îți asumi niște riscuri)? Dilemă grea. Dar uităm atît de ușor de unde am plecat, de campingul de la Neptun, de Amara. Cel mai bine ar fi să ai bani pentru trei luni de concediu în Grecia sau Italia, o utopie.  Spre seară ne-am întors în oraș și ne-am prăbușit istoviți la o terasă care oferea o panoramă frumoasă a portului și a esplanadei unde se plimbau atît localnicii, cît și miile de turiști. Acolo avea loc și un tîrg de carte. Avioanele decolau și se pregăteau să aterizeze pe Aeroportul Makedonia, aflat în apropierea orașului și pe lîngă care trecuserăm de mai multe ori înainte de a ajunge la baza sportivă situată într-o suburbie. Am avut din nou senzația de ieftinătate a mesei. Și, har Domnului, nu mă consider deloc bogat. Înainte de a merge să ne recuperăm mașina pentru a ne îndrepta spre hotel (urma o zi foarte lungă și obositoare), am intrat într-un mic magazin cu de toate, de unde feminista de fiică-mea a ales un magnețel cu Goddess of Greece, iar eu două beri Alfa reci. La casă, vînzătorul, cu păr la fel de grizonant ca al meu și cu chef de glumițe, m-a întrebat dacă știu unde locuiau zeițele alea. Inițial am rămas blocat, nu înțelegeam sensul întrebării. „Peste drum locuiau, uite acolo” – și mi-a făcut semn cu mîna spre mare, „sus, pe Muntele Olimp”. Nu m-am putut abține să-i răspund că știam și că fusesem acolo anul trecut. „Nu le-am văzut poate pentru că nu am ajuns chiar în vîrf, dar pînă la refugiul Agapito am făcut-o, nu a fost ușor, cred că mai degrabă din cauza căldurii”, i-am spus, provocîndu-i un moment de stupefacție: „Să știi că ai ajuns mai sus decît am făcut-o eu o viață întreagă”. Nu i-am mai mărturisit că la un anumit moment visam să escaladez pînă în vîrf (dar pentru aceasta ai nevoie de două zile).

Ziua 4

Are loc ultimul meci, iar apoi plecăm spre casă, trebuie să conduc mai bine de zece ore (asta dacă nu ne mai și oprim pe la benzinării, ceea ce este imposibil). Și a doua zi voi vedea în fața ochilor camioane, remorci, mașini, motociclete care se strecoară haotic pe lîngă mine. La turneul balcanic de fotbal de la Salonic au luat parte și multe echipe din România. Uneori te simțeai ca acasă, mai mult se vorbea în limba română decît în elenă, chiar dacă și părinții greci și-au însoțit și susținut copiii legitimați la diverse cluburi de juniori. Am remarcat prenumele copiilor, absolut toate neaoșe elene (Yanis, Aris, Aristos, Yanakis etc.). Asta spre deosebire de români. Nu mai întîlnești un copil român pe care să-l mai cheme Gheorghe sau Ion sau Petru. Unii (nu puțini) dintre părinții români din categoria suporterilor sînt inclasabili, ușor de recunoscut. Implicați. Extrem de pasionali. Copilul lor este Messi sau Salah. Vin dotați cu steaguri, vuvuzele, tobe. Se ceartă cu arbitrul. Incredibil mi s-a părut cînd unul dintre acești indivizi a apărut înarmat cu o imensă boxă portabilă, din care dădea întregii baze sportive, compusă din vreo opt terenuri de fotbal, cu un gazon foarte bun, dar și satelor macedonene din jur, un fond sonor dominat de o bubuială specifică suporterilor români (care cred că-i aparține la bază lui Scooter). Elenii trebuiau să conștientizeze că a venit El, suporterul Alfa, fanul absolut și dominator. Sînt absolut sigur că organizatorii au răsuflat extrem de ușurați atunci cînd invazia valahă a luat sfîrșit, iar autocarele și mașinile cu numere de B sau IF (tind să cred că înghesuiala, cîmpia sahariană, poluarea din zonă afectează grav psihicul) au luat drumul de întoarcere, abandonînd – doar pe moment – prima cucerire românească a Macedoniei. Spre cinstea lor, organizatorii eleni nu au umflat prețurile băuturilor (mai ales ale micilor sticle de o jumătate de litru de apă ținută la rece, mereu la rece, scoasă dintr-o imensă ladă frigorifică) la micul local care deservea mulțimea participanților. Ceea ce mai mult ca sigur nu ar fi fost cazul dacă evenimentul ar fi avut loc în România (noi am fi dublat în două secunde prețurile, tunul de moment neputînd fi ratat). Uitîndu-mă la meciul juniorilor din Cîmpina, am avut privilegiul de a surprinde de pe margine o dispută aprigă și amuzantă (pentru mine) între un antrenor român și un oficial elen al Turneului Balcanic. Antrenorul nostru era ajutat în dispută de un fel de traducător ad-hoc român, cineva care cunoștea cam o sută de cuvinte în limba engleză, spre deosebire de grec, fluent. Motivul? Nu știu ce echipă nu se prezentase la ora stabilită la terenul 4, pentru a juca împotriva celei române. Românul urla, grecul protesta. „Toate echipele românești se retrag, se retrag, băăăăăă, se retrag”, amenința războinicul român gazda elenă. Care protesta și încerca să-l aducă pe recalcitrant, cu tot cu translator, în biroul bazei sportive, pentru a lămuri relativ civilizat situația, fără scandal. Cearta era intermediată de traducător – antrenorul român urla, traducătorul trebuia și el să urle la grec. Între ei, românii îl bălăcăreau impenitenți pe grec. „Bou grecu’, bou rău, că echipa Juniors Champions the Best era uite aici, dar nu le-a spus nimenea să vină la teren, ce vrei, tembeli.” Perfecțiunea organizatorică valahă se întîlnea cu haosul elen, ce să zic. În sinea mea rîdeam în hohote. Mi-am zis: „Nu se putea un turneu balcanic fără o ceartă aprigă, deci balcanică”. Iar termometrul nici măcar nu ajunsese la 40 de grade Celsius. La final menționez tristețea drumului de întoarcere către orașele valahe ultrabetonate și terne, precum și părerea de rău: I-au copt-o harvardianului Kostov. Balcanicii lui bulgari i-au copt-o bine! Dar chiar meritau bulgarii un absolvent de Harvard în funcția de prim-ministru? Să aleagă și ei un general, zic.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).