Unde fugim de zgomot?
Prin definiție, orașul este zgomotos. Străzile principale sînt pline de mașini care turează motoarele, claxonează, virează, tamponează, parchează și garează, făcînd o gălăgie asurzitoare care este, de fapt, nimic, pe lîngă decibelii ciocanelor pneumatice, excavatoarelor și tasatoarelor motorizate folosite la lucrările edilitare. La această confuzie generalizată se adaugă răcnetele șoferilor exasperați, sirenele Salvării și Poliției, precum și reclamele sonore. Cu timpanele sparte, orășeanul se refugiază în pacea căminului care, din fericire, se află într-o „zonă liniștită a orașului”, așa cum obișnuiesc să clameze agenții imobiliari pentru cîteva mii de euro în plus, preț de pornire. Și, într-adevăr, odată ce ai închis ușa în urma ta, e liniște. Te schimbi și pui Bach. Nu Mozart, nici Beethoven, ci Bach. Doar Bach mai ajută, oarecum. Te scufunzi în fotoliul favorit și exact atunci cînd ultima vertebră lombară se instalează în pernele moi, intră bormașina. Spun „intră” pentru că o face ca și cînd ar fi repetat această intrare în scenă în ultimele luni pentru a obține o sincronizare atît de precisă. Spun „intră” și pentru că, uneori, un spiral prea lung pătrunde literalmente în apartament, doborînd fotografia cu ramă de argint a soacrei pe care aceasta o studiază cu atenție la fiecare vizită. Acum, rama îndoită, geamul spart și hîrtia șifonată vor sugera o neatenție vecină cu delăsarea și indolența specifice unui ginere din noua generație, ahtiat de jocuri pe calculator și prea necopt pentru însurătoare. Mai spun „intră” și pentru că, de fapt, bormașina dă tonul. Tocmai s-a terminat intervalul de liniște de prînz și sculele, care au așteptat nerăbdătoare startul, pornesc în forță. Dalta izbește în serii scurte, urmate de bubuiturile ciocanului care îndepărtează resturile. Flexul retează cu eficiența frezei dentare, în registru acut. Circularul taie într-o frenezie a modificărilor interioare vecină cu nebunia, căci oricine cumpără un nou apartament dorește o schimbare totală, nimic din amenajările fostului proprietar nu trebuie să dăinuie, totul trebuie să fie nou, curat și proaspăt, așa cum se cuvine. Casă nouă înseamnă gresie nouă, faianță nouă, uși și ferestre noi, adică minimum două luni de bocăneală zilnică, de zgomot, mizerie și praf. Iar o scară de bloc poate avea și 40 de apartamente. Poate avea și 60. Efectele unei amenajări se fac simțite de toți vecinii. Simultaneitatea unor astfel de operațiuni înseamnă plecarea în bejanie a fericitului posesor de apartament în „zonă liniștită”, spre zări mai blînde din punct de vedere acustic. Din nefericire, parcurile nu mai reprezintă, de mult, oaze de liniște, căci administrația acestora și-a înzestrat lucrătorii cu suflante și mașini de tuns cu motoare pe bază de benzină. Ele au înlocuit rapid tîrnurile din nuiele, al căror zgomot ritmic avea în el ceva liniștitor.
Așa se face că orășeanul cu fantezii sămănătoriste se urcă la volanul bolidului și o ia spre munte, pentru că la mare știe că sînt megafoane pe plajă și discoteci sub hotel. Încă mai reține cum a reușit să închidă un ochi abia la 5 a.m., atunci cînd a avut lipsa de pricepere și a rezervat în Mamaia centru. Totuși, el nu mai caută stațiunile montane, sufocate de SUV-uri și ATV-uri, acolo unde ceilalți orășeni reușesc, cu o uluitoare rată de succes, să polueze mai ceva ca acasă. Se duce la țară, la satul subcarpatic, ultimul bastion al liniștii, acolo unde sunetele diafane ale frunzișului sub adierea vîntului se împletesc cu piuitul puilor și mugetul firav al vițeilor. În definitiv, pentru cine are urechi să audă, combinarea acestor sunete ancestrale poate genera linii melodice complexe, ritmate de fîșîitul discret al cosașilor pe dealuri. Numai că, și aici, coasa a fost înlocuită de motocoasă. Drujbele iau pauză foarte rar și toți vecinii s-au mecanizat din cap pînă în picioare. La fiecare trei case, o betonieră electrică învîrte agregatele pe muzica vioaie a meseriașilor care, dacă tot au o muncă grea și anevoioasă, măcar ceva vesel să asculte și ei. Țăranii dărîmă sobele pentru a instala centrale termice, apoi cară sobele vechi la marginea satului, aruncîndu-le în vale, spre albia rîului. Încărcatul și descărcatul caselor vechi, descărcatul și montatul materialelor noi articulează o simfonie a disperării, iar orășeanul realizează că nu are scăpare, că liniște nu mai există nicăieri, că, de fapt, zgomotul este noua liniște.
Resemnat, deschide portbagajul și scoate bormașina, căci trebuie să dea jos tencuiala umflată și să perie cărămida, pentru că mîine vin meșterii, la dat față.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: L. Niculae
