„Sevraj 2 – back to the roots” – G.P. VOLCEANOV în dialog cu BITZĂ –
Mihai Biță (n. 8 februarie 1979, București), cunoscut sub numele de scenă Bitză, este un
veteran al scenei hip-hop din România. Am putea fi tentaţi de sintagma clişeistică „nu mai are nevoie de nici o prezentare”, însă putem descoperi întotdeauna lucruri noi direct din gura artistului. Astfel că am abordat, pe lîngă muzica rap sau industria muzicală, şi alte subiecte, precum poezia sau literatura în genere, iar discuţia a fost relaxată şi constructivă.
Numele Bitză este un reper pentru rap-ul autohton. Cu toate acestea, ai fost la rîndul tău începător cîndva – ce influenţe ai avut la debut? Ce MCi te-au inspirat la origini, străini şi, de ce nu, români?
Mie mi-au plăcut rap-ul şi rock-ul cu mult înainte să debutez în hip-hop. Influenţele din zona rap-ului au fost clar de la Cypress Hill şi Wu-Tang Clan – „Reunited“ de la Wu-Tang a fost pentru mine piesă de referinţă. În aceeaşi măsură am fost influenţat de rock, aşa am început să cînt la chitară, să am primele mele creaţii, deşi e mult spus creaţii la 14 ani. De altfel, muzica mea nu e un rap pur, la mine sînt multe stiluri. Soul, rock, evident hip-hop, îmi place să mai mixez cu electro cînd trebuie. Fac parte din generaţia care mergea la Martin la 16 ani, celebra discotecă din Bucureşti, locul de geneză al lui DJ Vasile, Şuie Paparude, Slick şi mulţi alţii; acolo m-am cunoscut cu multă lume. Păcat că s-a demolat, am avut o strîngere de inimă cînd am auzit, era un simbol al adolescenţei.
În ciuda prejudecăţilor publicului hip-hop din România, ai reuşit să te impui pe piaţa muzicală, nefiind, după spusele lor, un „rapper autentic”. Cum ai răspunde acestor „guri rele”?
Eu sînt un exemplu clar că poţi să faci hip-hop neplecînd din underground. Tupac a fost balerin, dansator. Eu am făcut contabilitate la ASE. Cred că mai degrabă apreciez pe cineva care pleacă dintr-o zonă şi îşi găseşte calea în hip-hop, decît invers, că e o alegere – puteam să rămîn în zona rock, puteam să fiu chitarist. Sînt foarte împăcat cu alegerile pe care le-am făcut, tocmai avînd în vedere că am renunţat la Ro-Mania, unde făceam mulţi bani şi mă bucuram de faimă, şi am zis „nu, nu-i de mine”. Iniţial semnasem un contract pe trei ani, mă aşteptam să fie altceva, mai ales că am studiat chitară şi cor, fiind şi român subiectiv, m-am îndreptat spre ce găseşti acasă.
Ne poţi spune pe scurt povestea „convertirii” tale la hip-hop?
Convertirea mea la hip-hop a fost pe la 15 ani, cînd am intrat la liceu. Atunci am luat contact cu muzica hip-hop. Aveam un prieten bun, Dragoş, care venea cu casete de la un radio pirat din Pantelimon – acolo am dat de Getto Daci, Mafia, Paraziţii etc. Tot liceul am dat-o cu rock, hip-hop şi electro, atunci am dat de Prodigy, Apex Twin, Chemical Brothers ş.a. Prin 97’-’98 eram prieten bun cu fratele lui Ombladon şi aşa am început să mă întîlnesc cu ei [n.a. – Paraziţii], eram la Ro-Mania în perioada aia. Eu după ce am fost la Ro-Mania am vrut să mă las de muzică, am avut o mare dezamăgire legată de industria muzicală şi ce muzică se cerea. Eu eram cu chitara, pianul, partituri, cor, adică veneam dintr-o zonă mai educată, serioasă. Plus că la Ro-Mania ne puneau să facem playback, care după cinci ani de cor... Ion, adică Ombladon, mi-a deschis ochii, uite, nu e aşa, dacă tu îţi faci treaba ta şi ştii ce te reprezintă, ai un mesaj sincer, nu trebuie să te conformezi industriei. În 2001, pe Categoria grea [n.a. – album Paraziţii] a fost prima colaborare Paraziţii cu Bitză, piesa „Fără tine“, de unde am luat refrenul pentru Vorbeşte vinul. Prima mea piesă solo hip-hop a fost „Verdele meu“ cu Ombladon, pe Sabotaj, o compilaţie Rebel Music.
Cum ai ajuns să lucrezi cu Gianiny Munteanu şi Rebel Music, colaborare care a dus la trei albume, un Best Of şi mai multe Discuri de Aur?
Gianiny Munteanu era producător şi manager al celor de la Paraziţii în acea vreme, cînd
colaboram cu ei.
Deci a venit oarecum de la sine colaborarea...
Nu chiar, nu a fost aşa uşor. Gianiny e un tip exigent. E adevărat, era managerul Paraziţii,
producător, era „the whole package”, dar a văzut potenţial în mine la studio şi aşa am ajuns să lucrăm împreună.
Marea majoritate a creaţiei tale este „clean” [n.a. – nu toată!], aşadar, se poate şi rap fără înjurături. Unii susţin că înjurăturile sînt cele care vînd albume [i.e. B.U.G. Mafia, Paraziţii], însă tu pare că ai descoperit reţeta pentru a atrage ascultătorii cu un text curat. Care ar fi aceasta?
Ştii care-i schema cu înjurăturile? Chiar vorbeam şi cu stand-up-eri, e uşor să epatezi cu
înjurături, cînd rămîn fără vorbe, unii înjură. Şi dacă tot înjur în nişte versuri, mă apropii cu respect cînd vine vorba de scris şi de influenţat oameni. De fiecare dată cînd am avut ocazia să evit o înjurătură, am evitat-o. Cînd am simţit că nu pot să înlocuiesc un „dute-n p**a mea”, am zis-o. Că nu poţi să zici „du-te naibii”, ca Irina Margareta Nistor, cînd dubla filme cu înjurături şi la zece secunde zicea „nemernicule” [rîdem].
Cultura hip-hop are la bază nişte principii sănătoase, cum ar fi pacea şi armonia între rase, prosperitate etc. Aşadar, poţi explica, te rog, acest termen aproape sinonim cu cultura hip-hop – conscious – pentru cei neiniţiaţi în ale rap-ului, dar şi cum funcţionează el în creaţiile tale muzicale, avînd în vedere că multe dintre ele au acest caracter de „educare a sufletului”?
Unul din curentele de bază ale rap-ului. E unul din unghiurile pe care personal prefer să le abordez – pentru mine muzica a fost o autocunoaştere, n-a fost fuga după bani sau faimă, sau că n-am alternativă şi fac asta ca să nu mor de foame. Eu am încercat să fiu atent la modul în care influenţează versurile mele. Am auzit acum mult timp că Eric Clapton, pînă pe la 40 de ani, nu îşi dădea seama ce influenţă mare avea asupra publicului. Într-adevăr, cînd eşti între patru pereţi singur nu îţi dai seama, dar, ulterior, îmi place să cred că sînt printre artiştii care au ţinut cont de mesajul pe care îl lasă, faţă de alte trupe mai noi care şi-au făcut un nume din ce droguri iau şi ce şmecheri sînt şi „eşti prost dacă nu te droghezi”. Eu nu am vrut să epatez cu ce fac eu în viaţa mea şi dacă nu faci ca mine eşti prost. Dimpotrivă, am vrut să dau ascultătorului modul în care să abordeze diferite probleme ale vieţii, rămînînd la latitudinea lui, am zis mereu „aşa fac eu, tu fă cum vrei”.
Ai cîntat şi vorbit de liber-arbitru, bine şi rău, la tine antiteza asta e un laitmotiv.
Exact! Pentru că nu cred că sînt aici ca să îţi spun ce e bine şi ce-i rău. Eu pot să spun care e părererea mea. De la Socrate am păstrat ideea asta: dacă ceva din ce spun are sens şi ţi se pare interesant, păstrează-l. Dacă nu, aruncă-l!
Momentan lucrezi la un nou proiect? Un single, un album, poate Linişte Part III? Dacă da, ce stiluri vei aborda, atît instrumental, cît şi la nivelul versificaţiei?
Lucrez la următorul album, Sevraj 2, este un back to the roots... Chiar mă bucur că pe acest album o să fie multe nume care au apărut şi pe Sevraj [n.a. – albumul de debut al lui Bitză, 2004], Ombladon, Tata Vlad, Adi Despot, K-Gula – am două piese cu el – şi nume noi, colaborarea cu Bvcovia [n.a. – citit Bacovia], eu am avut mereu pe albumele mele MCs din valul nou. Ca stil şi versificaţie, de exemplu outro-ul nu are refren, e un freestyle. Mie îmi place să abordez structuri noi şi să experimentez, ieşind din rutina strofă-refren-strofă-refren, we can do better than this!
Schimbăm un pic registrul – rap-ul are multe de oferit d.p.d.v. stilistic, politic şi social, fapt pentru care este studiat în universităţi din toată lumea. Cu toate acestea, în România nu se bucură de această atenţie; crezi că este o nedreptate sau rap-ul ar trebui să rămînă la nivelul actual de „propagare”?
Nedreptate în nici un caz. E o realitate: cred că România încă nu a depăşit ideea asta că „rapperii ăia doar înjură”. Foarte puţină lume, în afară de ascultătorii de rap, a aplecat urechea la mesajul aflat dincolo de înjurături. Eu cred că sînt multe piese care ar merita o atenţie „pedagogică”, exemple că „ăştia au mult mai multe în cap”. Sînt mulţi alţi artişti care fac efectiv poezie, inclusiv dacă mai scapă o înjurătură. De exemplu, de la mine, laudă-mă gură, piesa „Sinteze“ e o chestie unică pe care nu am văzut-o nici în rap-ul de afară. Ar avea Papoose, „Alphabetical Slaughter“, dar el foloseşte prepoziţii şi cuvinte de legătură. Pe „Sinteze“ am luat alfabetul de la A la Z şi de la Z la A, am făcut fiecare vers cu cuvinte începute în aceeaşi literă. „Arme ascunse, aşteaptă acum aici armate / Bitză bombardier bombat – brigada blindate”, C: „Contraatacul curge crunt, crescînd cicatrici”, D: „Diaspore deplin...” ş.a.m.d.
Mai mult de atît, ar trebui considerat rap-ul o specie a genului liric (avînd o formă fixă – 16 versuri – cum ne aminteşti şi tu într-o piesă de pe albumul Sevraj – plus rimă, ritm, teme şi motive specifice etc.)?
Eu nu sînt tocmai un tehnician, personal nu citesc deloc poezie pentru că nu vreau să am nici o influenţă. M-am păstrat departe ca să nu existe discuţii, pentru că la un moment dat poate să îţi vină o rimă care să ţi se pară că e a ta, dar nu e. Ceea ce ştiu cu siguranţă e că dacă s-ar studia anumite piese rap în şcoală, ar fi mult mai folositoare decît o doină de acumfucking 200 de ani – no offence pentru doina de acum 200 de ani, dar „bată-l dorul” nu mai e actual.
Eşti unul dintre cei mai lirici MC din rap-ul românesc, dovadă fiind limbajul foarte expresiv – bogat în metafore, antiteze, enumeraţii, repetiţii ş.a.m.d. – pe care îl întîlnim în versurile tale. Prin urmare, te identifici cu statutul de poet contemporan?
Asta cu poetul, pentru mine, e ceva „sacru” – cu ghilimelele de rigoare –, nu m-aş pune niciodată în aceeaşi categorie cu oameni pe care îi consider într-adevăr poeţi.
Interesant e faptul că voi conştientizaţi, la un anumit nivel, că scrieţi poezie, dar păstraţi o oarecare distanţă, un anumit respect faţă de statutul de poet şi de poezia „convenţională”.
Da, ar trebui să zică alţii despre noi că sîntem poeţi, nu noi despre noi!
Cum ai dobîndit limbajul artistic regăsit în piesele tale? A avut poezia „convenţională” vreo influenţă asupra versurilor tale, te-a inspirat în vreun fel? Sau poate literatura în genere, o carte sau mai multe de căpătîi?
Mi-e foarte greu să menţionez o singură carte. Maică-mea a fost bibliotecară şi de mic, mai ales că am prins comunismul, printre puţinele distracţii era cititul – pînă într-a VII-a deja citisem cam toată Biblia, legendele româneşti, mi-am făcut o „bază de misticism românesc”, pentru că-mi place să mă uit şi la lucrurile care nu se văd. Am încercat mereu să fiu mai special ca vocabular şi idei în piese, am evitat ego rap-ul, nu sînt genul de MC care „e cel mai tare şi doboară duşmani imaginari”. M-am concentrat pe subiecte care mă frămîntă şi care ar putea fi importante şi pentru ceilalţi – Sinuciderea unui înger [n.a. – album, 2005] este printre cele mai deep pe care le-am scos, murise taică-meu, treceam printr-o perioadă nasoală. Prin el am încercat să transmit că „nu eşti singur în singurătatea ta, ascultătorule, nu treci doar tu prin stările astea”. Am fost foarte influenţat de literatura SF, în liceu mîncam pe pîine şi, ulterior, nu am mai prea citit beletristică, în afară de SF şi adaptări din astea pseudoistorice. În rest, citesc foarte multe chestii legate de autocunoaştere, de tot ce înseamnă cercetări în domeniul neuropsihiatriei, cum funcţionează creierul. Pentru mine a fost o revelaţie Daniel Goleman cu cele trei inteligenţe ale lui: socială, emoţională şi leadership. Acum citesc tot felul, Christopher Hitchens, Dawkins, Peterson, Harari.
Ce tip de SF te pasionează? Hard SF în stil Asimov sau...
Categoric! Asimov, Herbert, fiul lui, Andrew Herbert, care i-a continuat opera. Am mers şi în zona fantasy, m-a fascinat universul lui Tolkien, care a inventat limbi, vocabular, hărţi. Adică, no offence, dar Urzeala tronurilor e „pantaloni scurţi” pe lîngă ce a făcut Tolkien.
Consideri că rap-ul românesc are nevoie să fie „resuscitat” – un termen dur, însă folosit des în corelaţie cu acest fenomen , pentru a reveni în prim-planul muzicii din România?
Cred că rap-ul, în continuare, e unul din curentele muzicale principale din România. Gîndeşte-te că noi ca ţară am fost rock-based, rap-ul mai serios a apărut cam prin ’97-’98. Pînă atunci, 25 de ani, România a ascultat rock: Phoenix, Celelalte Cuvinte, Timpuri Noi etc. Noi a trebuit să facem un salt imens ca să recuperăm, în 10-15 ani, cei 25-30 de ani de alte muzici. Cred că rap-ul e într-un loc foarte bun acum.
Care este poziţia ta faţă de muzica trap, reprezintă următorul pas în evoluţia rap-ului sau exact opusul?
Nu mă uit la trap ca muzică per ansamblu, mă uit la fiecare piesă şi fiecare artist în parte. Sînt piese trap care îmi plac şi piese care nu îmi plac. În principiu, trap-ul mai are de demonstrat foarte mult la capitolele versuri şi credibilitate, mai ales în România.
Un sfat de la un veteran pentru tinerii MC care vor să se afirme?
Nu mi-a plăcut niciodată să-mi dau cu părerea despre ce fac alţii, primesc adesea demo-uri de la tineri. E un pic nasol, pentru că îţi asumi: dacă aş spune unui copil de 16 ani „Eşti de c**at, ce dracu’!”, ăla poate nu o mai scrie niciodată în viaţa lui, dar dacă ar mai fi scris încă doi ani, cine ştie cum s-ar fi redescoperit. Întotdeauna sînt foarte circumspect cu sfaturile. Recomandare mea este să aibă o abordare pe termen lung a carierei, să nu se aştepte să bubuie peste noapte şi să îşi descopere propria personalitate, să înţeleagă ce are special faţă de ceilalţi şi să meargă pe acel ceva, nu să copieze pe „X” şi „Y”. Şi în al doilea rînd, să nu se rezume doar la a scrie versuri, să încerce să înveţe un instrument, să înveţe nişte soft-uri de calculator care să îl ajute, un pic de inginerie de sunet, ca să înţeleagă mai bine procesul – să dezvolte cît mai multe aspecte care l-ar putea ajuta în această carieră.
interviu realizat de George Paul VOLCEANOV – @gp.volceanov
