Rododendronii din Leaota

Publicat în Dilema Veche nr. 951 din 30 iunie – 6 iulie 2022
image

Ultimul week-end prelungit, prilejuit de ziua liberă de luni, cu ocazia Bunei Vestiri, ne-a oferit șansa de a rezolva în primele două zile obligațiile de natură familială-parentală. Simțeam că măcar una din cele trei zile am putea-o rezerva pentru o egoistă și singuratică excursie montană. Însă ea trebuia să aibă loc undeva în apropierea casei, pentru a nu parcurge trei-patru ore în mașină, pentru a minimiza costurile (inclusiv cu benzina, marea problemă a tuturor), renunțînd la cazarea peste noapte, dar și pentru a fi la baza traseului cît mai devreme posibil. În plus, nici nu voiam să mai fi văzut acel munte. Grea misie, căci Bucegii ne sînt mult prea cunoscuți, iar asaltul turiștilor de ocazie, care își parchează mașinile lîngă Complexul Piatra Arsă, îi fac irespirabili și greu frecventabili. Parcă nici nu mai ai senzația că ești pe munte, ci în Sinaia sau Bușteni. În Munții Ciucaș fuseserăm chiar pe la finalul lui aprilie. Piatra Craiului necesită o pregătire mai detaliată și mult mai mult timp decît aveam noi, fiind vorba de o ascensiune abruptă, iar Munții Baiului, rudă săracă, nu mai meritau parcurși încă o dată, fiind mult prea plicticoși. Creasta lor este mai degrabă un traseu pentru nesuferitele ATV-uri. Studiind marea hartă geografică a țării noastre pe care o am în birou, am constatat oarecum uimit că între Munții Bucegi și Piatra Craiului, ca o vînătă, alungiți spre sud-vest se află Munții Leaota, între județele Dîmbovița și Argeș. Înălțimea vîrfului nu era deloc de lepădat, măsurînd 2.133 de metri, respectabilă pentru Carpații noștri. Am studiat cîteva zile chestiunea pe Internet (oare cum ne descurcam în 1993 sau 1994? – studiam hărțile și cam atît, alte surse de informare nu prea aveam) și am descoperit cîteva experiențe ale unor temerare de prin 2014 sau 2016 care își descriau aventurile avute tot într-o oarecare zi de iunie. Cum era și cazul nostru. Din fericire, una dintre blogărițele montane oferea detalii despre cea mai rapidă modalitate de a ajunge într-o singură zi din București la baza traseului, pentru o drumeție de o zi, cu întoarcere în Capitală. Aveam avantajul distanței mult mai scurte. Ne puteam trezi chiar la 7,30 sau 8 căci ziua urma oricum să fie extrem de lungă, soarele nu mai apune ca în aprilie sau octombrie, pe la 18-18,30. Prognoza meteo nu era strălucită, se anunțau averse, mai ales la deal și munte. Dar oare de cîte ori ea nu s-a înșelat și în loc să plouă la ora 12 (80% șanse) începea să toarne cu găleata pe la ora 18? Ni s-a întîmplat acest lucru și în Munții Călimani. Dacă ne-am fi luat după acea prognoză meteo nu am fi ajuns să admirăm panorama Lacului Colibița. Dar oare nu este asumarea riscului condiția esențială a fiecărei călătorii (chiar și cea organizată de un tur-operator presupune diverse riscuri, să fim onești)? Căci altfel am sta mereu doar în case și nu am ieși din rutina zilnică. Din care peste un an de zile nu-ți mai aduci aminte nimic. Cine-și mai aduce aminte că acum un an a plătit trei facturi într-o frumoasă zi de joi? Chiar dacă la găsești după ani și ani pitite prin cutii, nu-ți aduci deloc aminte cum le-ai achitat.

Mi-am notat pe o bucată de hîrtie informațiile (nu mă bazez numai pe telefonul mobil și Internetul lui, care în coclauri poate fi destul de năzuros) și am pornit la căutarea Taberei Căprioara și pe aplicația de localizare. Exista! În zonă ar fi fost nu mai puțin de trei tabere pionierești, acum scoase din circuit. Greu de înțeles de ce marea majoritate a acestor sute de tabere ale regimului ceaușist au fost abandonate, distruse, dezmembrate, furate, bucată cu bucată, în condițiile în care și micii români de după 1990 ar fi putut beneficia de ele. Numai în zona Cîmpinei sînt două distruse. Evident, ar fi trebuit reechipate modern, regîndite, dotate obligatoriu cu wi-fi și cantine moderne cu mîncare adevărată (nu supele chioare comuniste și mîncărurile de cartofi fără cartofi), dar ideea în sine nu era deloc rea căci toate se aflau amplasate în mijlocul naturii... Am traversat o parte din comuna Moroeni, observînd siderat cum fiecare curte avea în față mormane de piatră de rîu fasonată, aparent toată comunitatea se ocupa cu acest business. Trebuie să fii foarte prudent cînd traversezi această porțiune din comună, localnicii par dominați de o anarhie sublimă, indiferent dacă este sîmbătă sau luni. La un anumit moment drumul asfaltat o cotește spre dreapta. Ne apropiam. Nu am ajuns chiar pînă la Tabăra Căprioara (ce nume gingaș) pentru că un drum forestier pietruit, iar uneori chiar purtînd urme de asfalt cotea spre stînga, către Cabana Brătei pe care nu am regăsit-o în Ghidul cabanelor publicat de Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, ediția a III-a, 1968, pesemne a fost construită după acea dată. Mașina unei firme de pază și protecție (poate chiar Mao sau New Mao) era parcată pe partea dreapta. Am oprit și am întrebat dacă drumul acela forestier chiar ducea către Cabana Brătei. Răspunsul a fost afirmativ, mai mult, am fost asigurați că nu ne vom rupe mașina. Ca și în alte rînduri, am fost mîndru că ne-am achiziționat o mașină solidă, puțin sofisticată, dar care are pragul ridicat. Experiența auto de vreo șase kilometri părea a fi de-a dreptul de off-road. Am traversat inclusiv un tunel care tăia un versant muntos. Urmele exploatării din perioada regimului comunist erau evidente – rămășite de asfalt (ceea ce însemna că înainte de 1989 drumul era asfaltat, dar în buna tradiție postdecembristă și această șosea a fost lăsată în paragină) – sau un lung monstru din beton care părea a fi facilitat exploatarea/extragerea rocii din munte. Am răsuflat ușurați doar cînd am ajuns la ceea ce părea a fi o cabană, înconjurată de vreo zece autovehicule parcate. Alți turiști deja se pregăteau să-și înceapă ascensiunea. Era 10,30, o oră rezonabilă. Am răsuflat ușurat, căci din numeroasele mele experiențe anterioare, cea mai grea parte a unei expediții montane este tocmai descoperirea locului de unde începe traseul. După aceea ai nevoie de multă apă, poate și de o bere ascunsă pe fundul rucsacului, rezistență fizică, voință, noroc și prevedere pentru a-ți îndeplini obiectivul. Dar uităm că aventura montană nu se supune regulilor corporatiste, oricînd poți da înapoi fără să-ți fi îndeplinit obiectivul, fără rușine. Muntele necesită asumarea acestei modestii (cumva de natură creștină) – sîntem neînsemnați (chiar dacă ambițioși) și trebuie să ne dozăm energiile. Dacă nu mai putem, ne oprim. Pe munte există mereu și o altă dată, și o a doua oară. Ceea ce nu a fost cazul nostru, în ciuda unui urcuș susținut prin pădurea de conifere, depășind un grup de tineri ardeleni, mult mai bine echipați decît noi. Dar noi veneam din județul care în perioada interbelică avea reprezentată pe stemă o singură imagine – o capră neagră cocoțată pe o stîncă.  

La trei sute de metri de vîrf, un drum forestier care venea din Argeș permitea accesul mașinilor de teren. Trei, de fabricație japoneză, reușiseră cumva să ajungă pînă aproape de Vîrful Leaota. „Grătarul sfîrîia, maneaua lăcrima, femeia (se) unduia” (exagerez pentru rimă), cam pe la 2.000 de metri altitudine. Nu voi înțelege niciodată ambiția acestor oameni pentru care muntele nu reprezintă nimic altceva decît un decor pentru grătar. Nu le era mai bine puțin mai jos? Micii și berea nu ar fi avut același gust la 1.000 de metri și nu la 2.000? Sînt Salam și Cașcaval mai virtuozi dacă ariile lor umplu cerul, crestele și crevasele, cucerind într-un anumit sens însăși eternitatea naturii, ultimul refugiu neîntinat de noi? Nu i-am invidiat nici la coborîre, după ce am ajuns în Vîrful Leoata (2.133 de metri), îndurînd ploaia torențială, observîndu-i refugiați în mașini, așteptînd trecerea ploii pentru a-și relua ritualul inițiatic (grătar-manea-unduire-behăire). Noi aveam drumul nostru. Morala noastră. Respectul față de munte, pînă la urmă. Ceea ce nu era cazul cu posesorul unei alte mașini de teren, parcată la o mică distanță de celelalte trei, pe o pantă, care încerca să-și ascundă scopul principal – culegerea florilor de rododendroni. Pe moment puteam să jur că se comite o infracțiune, dar se pare că rododendronul nu ar fi protejat de lege, precum alte plante (floarea-de-colț, de exemplu). Ultima parte a traseului către vîrf, parcurs ghicindu-l, căci marcajele le-am pierdut imediat după ce am iești din pădure (dar fusesem avertizat că trebuie să urmăm niște mici tumuli de piatră, momîi, cum ar fi desemnați în limbajul de specialitate), a fost dominată de spectaculoasele covoare de rododendroni înfloriți. Aceasta ar fi o plantă originară din zonele cu ierni blînde din China și India, dar în mod sigur s-a aclimatizat în zonele noastre montane, care numai blînde nu erau în trecut. Poate acum să nu mai fie ca acelea de odinioară, ceea ce le priește și mai mult.

Înainte de a ajunge pe Vîrful Leaota, ploaia s-a dezlănțuit (meteorologii cred că au fost foarte mulțumiți), dar eram deciși – Poate și să ningă, nu vom da înapoi. Eram protejați rezonabil de pelerinele impermeabile de ploaie. Înaintea noastră, pe un alt traseu care venea dinspre Argeș, ajunsese un alt grup de montagnarzi, dar și o mașină de teren. Un cuplu matur s-a dat jos și m-a rugat să-i fotografiez. Să ajungi cu mașina la 2.133 de metri nu e lucru de colea! Exact ca blogărița din 2014, nici noi nu am zăbovit foarte mult în vîrf, dar ne-am făcut fotografii, e drept. Pe drumul de întoarcere, ploaia ne-a însoțit fidel pînă la mașină, încă două ore. La coborîre am mers mult mai repede și am avut timp berechet să mă gîndesc la cuvintele lui Romulus Rusan despre fotografie, din minunata trilogie O călătorie spre marea interioară (volumul 2, ediția Editurii Spandugino, București, 2019):  „Fiecare fotografie – și cîte sute n-am făcut pînă acum, și cîte alte sute nu vom face de-aici încolo?! – este o senzație amînată, o procură dată lumii provizorii prin care ne strecurăm grăbiți, promițînd s-o trăim altă dată, s-o gustăm pe îndelete într-un viitor nedefinit. Cum de n-a făcut nimeni pînă acum procesul fotografiei ca mijloc de înstrăinare, de rupere de natură, de transformare a trăirii în surogat?”. Este preferabil totuși să fotografiezi rîurile roz de rododendroni decît să-i iei acasă, în sacoșă, pentru a face magiun sau ulei. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: wikimedia commons    

p 22 23 3 jpg
O experiență de vîrf în satul Piscu…
Nu mi-a venit să cred că, la doi pași de Capitală, a putut lua naștere o instituție de asemenea calibru, fără ca lumea culturală să ia notă, prompt și sonor, de prestigiul ei.
p 22 23 1 jpg
Meșteșugul redescoperit ca artă
Pedagogia se completează cu descoperirea de sine: întîlnirea nemijlocită cu lutul.
p 22 23 4 jpg
Tîlcul poveștii
„Casa Regală se apleca cu multă grijă asupra a tot ce însemna cultură țărănească, avînd multă prețuire față de meșteșuguri.“
952 21 22 Sodiq Adelakun foto Sophiyah Sulaimon Adelakun jpg
Fotojurnaliştii în epoca fake news – anchetă
Competiţia anuală World Press Photo recunoaşte fotojurnalismul de calitate şi premiază imagini şi poveşti din întreaga lume.
Rododendron jpg
Rododendronii din Leaota
Este preferabil totuși să fotografiezi rîurile roz de rododendroni decît să-i iei acasă, în sacoșă, pentru a face magiun sau ulei.
p 22 Cetatea Risnov  WC jpg
Munții din trecut și cum îi străbăteam
Drumul pînă la Brașov, la o aruncătură de băț, a fost parcurs în trei sferturi de oră, cu o viteză supersonică ce nu depășea 40 de kilometri pe oră.
p 21 AP 22067489059075 jpg
„În practică, adevărul este un diamant cu multe fațete” – interviu cu fotograful Vadim GHIRDĂ
„Eu cred în puterea și valoarea fotografiei: puterea de a schimba ceva în bine, valoarea unică de a opri timpul.”
Cenzura în Prahova după 23 august 1944 jpeg
Cenzura în Prahova după 23 august 1944
Pînă în august 1944, cenzura nu era atît de strictă, cea antonesciană rezumîndu-se la publicațiile legionare, după cum o arată documentele de arhivă.
Roma este eternă, noi – trecători (prin ea) jpeg
Roma este eternă, noi – trecători (prin ea)
Roma nu este doar un oraș-muzeu, care te lasă fără grai, înțesat cu biserici baroce, piațete și sute de obiective turistice, ci și un oraș tînăr.
File din activitatea ARLUS în Prahova jpeg
File din activitatea ARLUS în Prahova
„Pentru a duce la bun sfîrșit ceva se cere mai multă conștiință decît șovăială.“
11 lucruri care îmi lipsesc de cînd m am întors din Franța jpeg
11 lucruri care îmi lipsesc de cînd m-am întors din Franța
În Franța am constatat că am drepturi, nu a trebuit să mă gîndesc că aș avea, de la cele mai mărunte, de angajat, de client, de chiriaș, pînă la cele profunde, de om.
Cîte bordeie, atîtea Japonii jpeg
Cîte bordeie, atîtea Japonii
Munca era totul, zecile de obiceiuri și tradiții pe care familia le ținea erau obligatorii și nu era scuzată sub nici o formă absența.
Vulcan, mamă, ființă vie (o poveste despre Etna) jpeg
Vulcan, mamă, ființă vie (o poveste despre Etna)
Oamenii din Sicilia simt că Etna e parte intrinsecă a identității lor și a tot ce are și ce înseamnă Sicilia.
Un Crăciun vienez jpeg
Un Crăciun vienez
Prima măsură pe care am adoptat-o a fost să arunc toate cardurile de reduceri ale celor 25 sau 28 de lanțuri de farmacii din România.
Constanța, acest veșnic pacient în stare gravă jpeg
Constanța, acest veșnic pacient în stare gravă
Oamenii au acest drept: de a fi bine reprezentați la nivelul administrației publice locale.
E cool să postești jpeg
Țînțarul virtual și armăsarul real
Subiectul „generația 2010 este supusă bullying-ului” oferea, prin particularizare, un vad enorm de atenție.
Povestea fraților Popescu  sau despre ascunzătorile ingenioase gîndite de arhitecții moderniști jpeg
Povestea fraților Popescu sau despre ascunzătorile ingenioase gîndite de arhitecții moderniști
Blocul oprește lumina și scaldă într-o umbră permanentă o importantă zonă a bulevardului, acolo unde nici iarba nu crește.
Geneva  După douăzeci de ani jpeg
Geneva. După douăzeci de ani
La Geneva m-aș întoarce doar dacă mi s-ar propune poziția de șofer/căpitan de Mouette.
Cine poate spune cum începe? O călătorie la izvoarele disputate ale Dunării jpeg
Cine poate spune cum începe? O călătorie la izvoarele disputate ale Dunării
Dunărea are un izvor turistic în Donaueschingen și un izvor nominal, marcat ca atare pe hartă, în locul de unde Brigach și Breg se contopesc.
Cum vorbim despre arhitectură? jpeg
Cum vorbim despre arhitectură?
Arhitectura este adesea privată de un discurs capabil să o aducă aproape de inima publicului său.
Hai hui prin Zakynthos jpeg
Hai-hui prin Zakynthos
Din jurnalul pe care l-am ținut și în care am scris în fiecare seară, cînd se mai lăsa răcoarea, privind livada de măslini a lui Panagiotis, proprietarul impresionantei pensiuni (formată din trei corpuri de clădiri și avînd în total, vreo zece apartamente), reiau cîteva observații și întîmplări trăite pe Zakynthos.
Rafinament rural bucureștean jpeg
Rafinament rural bucureștean
Există anumite zone ale Bucureștiului care îi fascinează pe vizitatori, iar acestea sînt tocmai acele părți ale țesutului urban vechi ce conservă structura rurală a orașului.
Mai salvăm, uniți, Roșia Montană? jpeg
Mai salvăm, uniți, Roșia Montană?
Natura de la Roșia Montană, cu un peisaj fabulos, punctat de lacuri artificiale, era mai importantă, pe termen lung, decît puținătatea aurului care ar mai putea fi extras de acolo.
Mai mult decît un joc jpeg
Mai mult decît un joc
Dacă steagul Italiei ar avea o stemă, atunci mingea de fotbal ar trebui să apără undeva, în heraldica acesteia, la fel și azurul tricourilor.

Adevarul.ro

image
Bătaie generală la Untold, în faţa scenei la concertul lui David Guetta VIDEO
În cea de-a treia zi a Festivalului Untold, când au fost prezente peste 95.000 de persoane din peste 100 de ţări ale lumii, a izbucnit o bătaie între mai mulţi tineri, în timpul concertului lui David Guetta. Filmarea a devenit virală pe Internet.
image
Pericolul frumos „ambalat“ care îi transformă pe tineri în victime. „Inima lor ajunge ca la 80-90 de ani“
Vârsta pacienţilor la care medicii au ajuns să trateze accidentul vascular cerebral sau infarctul miocardic acut a scăzut dramatic în ultimii ani. Produsele foarte populare printre tineri, consumate de la vârste mici, duc la un astfel de deznodământ.
image
Luptă contracronometru pentru a salva balena beluga blocată în râul Sena. Mamiferul refuză hrana VIDEO
Oficialii francezi încearcă cu disperare să salveze o balenă beluga blocată în râul Sena, cu o injecţie cu vitamine pentru a-i stimula apetitul. Observatorii ştiinţifici spun că balena pare să fie vizibil subnutrită, iar salvatorii speră totuşi să o ajute să-şi recapete apetitul şi energia necesară pentru a se întoarce pe mare.

HIstoria.ro

image
„Răceala diplomatică” dintre Bulgaria și România
Per ansamblu, climatul diplomatic de la sfârșit de secol XIX poate fi definit ca fiind „destins”. O dovadă o constituie și vizita lui Carol I, însoțit de fruntașul liberal D. A. Sturdza (un adept al Triplei Alianțe), la Sankt Petersburg, în iulie 1898, unde s-a bucurat de o foarte bună primire.
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.
image
Stalin îl întreabă pe Jukov dacă va putea apăra Moscova
Îngrijorat de înaintarea germanilor și de cucerirea Solnechnogorsk (23 noiembrie 1941), Stalin l-a întrebat pe Jukov dacă va putea menține Moscova. Jukov a răspuns afirmativ, cu condiția trimiterii a încă două armate și furnizării a 200 de tancuri, dar Stalin a replicat că nu mai existau tancuri.