Munții din trecut și cum îi străbăteam

Publicat în Dilema Veche nr. 950 din 23 – 29 iunie 2022
image

Descoperirea întîmplătoare a două cărți poștale interbelice, una cu vechiul schit care a ars în gura Peșterii Ialomicioara și alta cu schitul nou (revendicat, frățește, primul de Sinaia, iar cel de al doilea de Bușteni), mi-a adus aminte de expediția din Munții Bucegi a micului grup din îndepărtata vară a anului 1993. Inutil de precizat că nu mai țin minte mare lucru din acea vară. Parcă am mai fost cu tata vreo trei zile la pescuit, lîngă Hîrșova, plictisindu-mă teribil, topit de căldura sahariană a cîmpiei, citind vreo trei cărți. Rămîn siderat de libertatea și încrederea pe care ne-o acordau atunci părinții, cînd eram doar niște adolescenți cruzi, în condițiile în care nu puteam să le transmitem vești despre noi din oră în oră căci nu aveam telefoane mobile, tablete sau alte gadget-uri. Veselul grup de puștani din Cîmpina începuse să străbată Bucegii încă din anul 1992, cînd nu aveam mai mult de 15-16 ani, însă acele incursiuni nu durau mai mult de o zi. Luam trenul personal de dimineața și ne întorceam seara. Zilele de vară ne păreau interminabile, iar vacanța mare era lungă și lată precum Oceanul Pacific. Ne dotam de acasă cu sandviciuri și sticle goale de apă, pe care le umpleam la baza traseului. Părinții nu ne dădeau mai mult de 10.000 de lei vechi, căci biletele obositelor trenuri personal, care gîfîiau urcînd spre Bușteni, costau o nimica toată. Ne rămîneau bani pentru o savarină și un suc la cofetăria de lîngă Hotelul Silva. Gustul și importanța berii reci aveam să le descoperim mult mai tîrziu. Însă, în vara anului 1993, lucrurile s-a precipitat și în ultima săptămînă de școală s-a decis organizarea unei expediții mult mai complexe. Pentru noi, cucerirea Vîrfului Omu din Bucegi echivala cu cea a Everestului. Personalul ceferist declarase o grevă ilegală chiar în ziua în care ne planificaserăm să ajungem la Bușteni. Am fost nevoiți să apelăm la o rată rablagită, care asigura legătura rutieră între Cîmpina și Bușteni. Într-o înghesuială teribilă, cei cinci membri ai expediției abia au reușit să se strecoare, îndurînd bombănelile navetiștilor de cursă lungă, ce nu înțelegeau deloc misiunea noastră. Nu visam atunci că și eu urma să fiu, timp de un deceniu și jumătate, navetist. Găsind loc doar în fundul autobuzului, țin minte că număram minutele pînă la Bușteni, serpentinele DN1 fiind groaznic de îndurat. Totuși, nu am vomitat. O performanță.

Am preferat să urcăm pe Jepii Mari și nu pe cei Mici, mult mai dificili. Et pour cause, aveam niște rucsacuri prevăzute cu o structură de aluminiu (fără protecția bureților) care ne intra în coaste. Cîntăreau cincisprezece kilograme (mîncare, ceva haine, dar și corturi ușoare, saci de dormit). Iar noi nu aveam mai mult de șaptezeci. Am ajuns relativ repede la Schitul Ialomicioarei, unde ne-am cazat. Călugării ne-au închiriat o cameră extrem de simplă, cu cinci paturi. Masa am organizat-o chiar în buza peșterii, unde încă se puteau observa urmele incendiului care mistuise unul dintre schiturile de lemn. Nu am avut curaj să ne aventurăm prea mult în interior. Am făcut un foc zdravăn, am pus o față de masă și ne-am tăiat din crengi cîteva țepușe pe care am înșirat bucăți de cîrnat, brînză și pîine. Eu și Marian am ascultat etapa la micul lui radio-tranzistor cu baterii Mitsubishi. Sportul Studențesc bătea pe Jiul, iar Steaua pe Rapid, sau invers.  

A doua zi de dimineaţă ne-am trezit devreme, ne-am făcut rapid-milităreşte rucsacurile, care erau deja mai uşoare cu un kilogram – mîncarea din ajun – şi am plecat către Vîrful Omu. Urcuşul nu era foarte dificil, deja eram antrenaţi, muşchii încălziţi, febra musculară păstrîndu-şi atingerea fină pentru acasă. În patru ore am ajuns la cabană și la cel mai înalt vîrf al Bucegilor (totuși, cu o respectabilă înățime de 2.504 metri). Eram obosiți, dar ușurați. La cabană am comandat o ciorbă de văcuţă, singurul fel pe care bătrînul cabanier (părea a avea vreo 45 de ani), fără chef, ni-l putea oferi. „Dar este caldă, băieţi, şi uneori asta e tot ce contează”, ne-a îndemnat el amuzat. După o jumătate de oră am plecat. Am depășit porțiuni vaste de grohotiș, cărarea fiind acoperită pe alocuri și cu o zăpadă înșelătoare, în care bocancul rămînea înțepenit. Doream să ne instalăm corturile la Mălăești, dar cum am ajuns prea devreme, pe la ora 4, am decis să continuăm marșul  către Rîșnov. Am schimbat direcția, ajungînd la un drum forestier. Trecînd și de uzina electrică, ne-am hotărît să ne instalăm tabăra într-un luminiș, unde se afla ceea ce părea un canton forestier în construcție. Avea structura ridicată și acoperișul instalat, îi lipseau însă zidurile. Era ora șapte cînd ne-am instalat corturile. Rebelul Mihai refuza ideea de a se înghesui cu noi într-un cort „Eu mă bag acolo, îmi fac un culcuș și voi sta comod, nu ca voi”, a spus el, arătînd spre canton. Nu a stat mult pe gînduri și, după ce a privit construcția aceea pentru a găsi modalitatea cea mai adecvată de a ajunge în pod, și-a aruncat rucsacul, a scos un cuțit și s-a îndepărtat de noi. I-am strigat să nu se ducă prea departe, așa văzuserăm noi prin filmele western, cei care se îndepărtau de grup erau inevitabil răpiți sau sugrumați de indienii apași sau cherokee. După zece minte, timp în care noi aproape că ne-am instalat corturile, el s-a înapoiat cu un imens braț de ferigi pe care le-a urcat în pod. Am fost desemnat să strîng lemne, cît mai uscate, misiune destul de dificilă, avînd în vedere ploile dese. Am strîns cioturi și crengi suficiente pentru un scurt foc pus la punct de Andrei. Cum lemnele se încăpăţînau să nu se aprindă, iar ziarele pe care le mai aveam (Sportul meu și România liberă a lui Andrei) nu reușeau să producă o scînteie izbăvitoare, am scos sticluța de rom din rucsac și am stropit lemnele. Focul și-a făcut apariția. Ne-am schimbat ciorapii uzi, pe care i-am așezat lîngă foc, alături de bocancii rezistenți şi mult încercaţi. Am scos conservele de carne indigeste și am încropit o altă delicioasă masă. Pentru a înghiți cu mai multă ușurință conserva mea din carne de vită, am adăugat suc de lămîie dintr-una din sticluțele de plastic galben.

Mihai se retrăsese în culcușul său, bine înfofolit. Îl auzeam cum încerca să cînte o strofă dintr-un cîntec al lui Bob Dylan, fapt ce ne enerva căci nu avea nici urmă de voce. Parcă necheza. Iar noi doream să dormim chiar dacă era doar nouă seara. Oricum nu aveam altceva de făcut. Împărțeam cortul cu Andrei, care m-a întrebat dacă eu dormeam cu ochelarii pe nas. I-am răspuns afirmativ, doar voiam să-mi văd visele mai bine. Am adormit buștean, dar pe la ora patru dimineața a început să plouă mocănește. Marian ne-a trezit și ne-a spus că mai bine ar fi să ne refugiem în podul cantonului. Să ne strîngem calabalîcul rapid și să păstrăm doar sacii de dormit, poate am fi reușit să dormim încă două ore, pînă la răsărit. Ceea ce am și reușit, chiar dacă Mihai ne avertizase că într-o anumită parte a podului cantonului s-ar putea să ne miroasă cam urît. La 7 dimineața, fără cafea, fără ceai, fără mic dejun continental sau celebrul english breakfast cu fasole și costiță afumată, am plecat. După două ore de mers monoton, în liniște, căci nimeni nu mai avea chef de vorbă, am ajuns în dreptul primelor case ale Rîșnovului, cu arhitectura lor greoaie, care ne anunța că pășeam, precum străbunicii noștri în 1916, într-o altă lume. Dar măcar acum eram în aceeași țară, nu trecuse un secol de pomană. Ne-am rătăcit pe străzile lui lungi și drepte care duceau oriunde altundeva, dar numai în centru nu. Cu chiu, cu vai, am dibuit gara.

Două trenuri personal plecau dimineața cu muncitori rîșnoveni, pentru a se întoarce seara. Am avut noroc căci cel de al doilea nu părăsise încă gara, uitată în nemișcare, o făcea pe la ora 11,30. Mai aveam o oră de așteptat. Nici măcar bilete nu puteam cumpăra, casa fiind închisă. Un localnic ne-a spus că se deschidea cu exact zece minute înainte de plecarea personalului. Ne-am lăsat rucsacurile în sala de așteptare. M-am hotărît să caut ceva de mîncare prin împrejurimi. Grea încercare. Cu greu am dat peste o dugheană unde se vindeau pîine, cornuri, covrigi, brînzoaice. Am luat cinci brînzoaice și vreo două duzini de covrigi. Brînzoaicele mai păstrau o urmă de prospețime, dar covrigii erau de piatră. De Gulag sovietic. Am fi avut nevoie de un ceai fierbinte, la cazan, să alungăm răceala care dădea tîrcoale corpurilor noastre greu încercate. Cele patru vagoane, de un albastru murdar și trecut, ale trenului personal au fost garate cu mare greutate de o locomotivă electrică ce părea să fi fost dată în folosință în 1967 toamna. Drumul pînă la Brașov, la o aruncătură de băț, a fost parcurs în trei sferturi de oră, cu o viteză supersonică ce nu depășea 40 de kilometri pe oră. În legănatul lui cadențat, ne gîndeam că, dacă ne-am fi ambiționat, am fi putut ajunge înaintea lui la Brașov. Totuși, ne era lene, eram obosiți și am preferat să moțăim. La Brașov am ajuns pe la amiază. Aici trebuia să schimbăm trenul, să ne urcăm într-un accelerat care făcea legătura între nordul țării și Capitală. Cu care Bucureștiul era aprovizionat cu brînză telemea de oaie, transportată în pungi mari de rafie, de semițăranii din Maramureș.

Mihai voia să ajungă mai repede la Bușteni, la bunici, și a plecat fără a ne mai aștepta, distrugînd solidaritatea. Spre norocul lui. Cei patru rămași ne-am lăsat echipamentul în gară, la serviciul de bagaje, unde ne-a fost oferit un carton pe care era trecut un număr. Andrei l-a băgat în buzunarul treningului. Am luat autobuzul pînă în Piața Sfatului. Eram fericiți căci puteam să ne cheltuim ultimii bani înainte de a ne întoarce acasă. Brașovul ni se părea un oraș mult diferit față de Cîmpina noastră natală, era central-european, avînd mici tentații greu de găsit în provincialul nostru tîrg, a cărui industrie începuse deja să-și dea duhul. Dovada: ne-am cumpărat minunatele casete Vivo poloneze, atît de bine contrafăcute de polonezi, și cărți. Abia în mica librărie, Andrei a realizat că nu mai avea cartonul doveditor de la gară. Am luat primul autobuz care făcea legătura între Piața Sfatului şi gară, iar într-un sfert de oră eram în fața serviciului de depozitare a bagajelor. Gestionarul indiferent ne-a comunicat, mirat, că rucsacurile noastre fuseseră ridicate de doi băieți cu numai cinci minute în urmă. Am mers la Poliția Gării Brașov, unde am fost interogați cu superioritate de un polițist agramat și plictisit, care a întocmit un proces-verbal în care era făcut inventarul bunurilor noastre. A folosit o foaie de hîrtie A4 puțin pătată cu sos de conservă de pește la unul din colțuri. La final ne-a pus să semnăm procesul-verbal. Ne-a cerut și adresele poștale și un număr de telefon. Din fericire, ne rămăseseră suficient de mulți bani pentru a ne cumpăra bilete la acceleratul de la ora 17,40, care venea de la Baia Mare și mergea spre București. Am ajuns nepăsători în gara Poiana Cîmpina după o oră și jumătate. Într-un fel, eram chiar bucuroși că scăpaserăm de greaua povară a rucsacurilor. De la Poliția Feroviară din Brașov nu am mai auzit nimic, dar speram că orice pierdere va avea un aspect pozitiv – părinții trebuiau să ne cumpere alte rucsacuri. Peste trei zile, un Mihai fericit striga la mine, din mașina lui taică-su: „Unde vă sînt, băăă, rucsacurile, unde, hă-hă...?“.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: Cetatea Rîșnov (wikimedia commons)

Rododendron jpg
Rododendronii din Leaota
Este preferabil totuși să fotografiezi rîurile roz de rododendroni decît să-i iei acasă, în sacoșă, pentru a face magiun sau ulei.
p 22 Cetatea Risnov  WC jpg
Munții din trecut și cum îi străbăteam
Drumul pînă la Brașov, la o aruncătură de băț, a fost parcurs în trei sferturi de oră, cu o viteză supersonică ce nu depășea 40 de kilometri pe oră.
p 21 AP 22067489059075 jpg
„În practică, adevărul este un diamant cu multe fațete” – interviu cu fotograful Vadim GHIRDĂ
„Eu cred în puterea și valoarea fotografiei: puterea de a schimba ceva în bine, valoarea unică de a opri timpul.”
Cenzura în Prahova după 23 august 1944 jpeg
Cenzura în Prahova după 23 august 1944
Pînă în august 1944, cenzura nu era atît de strictă, cea antonesciană rezumîndu-se la publicațiile legionare, după cum o arată documentele de arhivă.
Roma este eternă, noi – trecători (prin ea) jpeg
Roma este eternă, noi – trecători (prin ea)
Roma nu este doar un oraș-muzeu, care te lasă fără grai, înțesat cu biserici baroce, piațete și sute de obiective turistice, ci și un oraș tînăr.
File din activitatea ARLUS în Prahova jpeg
File din activitatea ARLUS în Prahova
„Pentru a duce la bun sfîrșit ceva se cere mai multă conștiință decît șovăială.“
11 lucruri care îmi lipsesc de cînd m am întors din Franța jpeg
11 lucruri care îmi lipsesc de cînd m-am întors din Franța
În Franța am constatat că am drepturi, nu a trebuit să mă gîndesc că aș avea, de la cele mai mărunte, de angajat, de client, de chiriaș, pînă la cele profunde, de om.
Cîte bordeie, atîtea Japonii jpeg
Cîte bordeie, atîtea Japonii
Munca era totul, zecile de obiceiuri și tradiții pe care familia le ținea erau obligatorii și nu era scuzată sub nici o formă absența.
Vulcan, mamă, ființă vie (o poveste despre Etna) jpeg
Vulcan, mamă, ființă vie (o poveste despre Etna)
Oamenii din Sicilia simt că Etna e parte intrinsecă a identității lor și a tot ce are și ce înseamnă Sicilia.
Un Crăciun vienez jpeg
Un Crăciun vienez
Prima măsură pe care am adoptat-o a fost să arunc toate cardurile de reduceri ale celor 25 sau 28 de lanțuri de farmacii din România.
Constanța, acest veșnic pacient în stare gravă jpeg
Constanța, acest veșnic pacient în stare gravă
Oamenii au acest drept: de a fi bine reprezentați la nivelul administrației publice locale.
E cool să postești jpeg
Țînțarul virtual și armăsarul real
Subiectul „generația 2010 este supusă bullying-ului” oferea, prin particularizare, un vad enorm de atenție.
Povestea fraților Popescu  sau despre ascunzătorile ingenioase gîndite de arhitecții moderniști jpeg
Povestea fraților Popescu sau despre ascunzătorile ingenioase gîndite de arhitecții moderniști
Blocul oprește lumina și scaldă într-o umbră permanentă o importantă zonă a bulevardului, acolo unde nici iarba nu crește.
Geneva  După douăzeci de ani jpeg
Geneva. După douăzeci de ani
La Geneva m-aș întoarce doar dacă mi s-ar propune poziția de șofer/căpitan de Mouette.
Cine poate spune cum începe? O călătorie la izvoarele disputate ale Dunării jpeg
Cine poate spune cum începe? O călătorie la izvoarele disputate ale Dunării
Dunărea are un izvor turistic în Donaueschingen și un izvor nominal, marcat ca atare pe hartă, în locul de unde Brigach și Breg se contopesc.
Cum vorbim despre arhitectură? jpeg
Cum vorbim despre arhitectură?
Arhitectura este adesea privată de un discurs capabil să o aducă aproape de inima publicului său.
Hai hui prin Zakynthos jpeg
Hai-hui prin Zakynthos
Din jurnalul pe care l-am ținut și în care am scris în fiecare seară, cînd se mai lăsa răcoarea, privind livada de măslini a lui Panagiotis, proprietarul impresionantei pensiuni (formată din trei corpuri de clădiri și avînd în total, vreo zece apartamente), reiau cîteva observații și întîmplări trăite pe Zakynthos.
Rafinament rural bucureștean jpeg
Rafinament rural bucureștean
Există anumite zone ale Bucureștiului care îi fascinează pe vizitatori, iar acestea sînt tocmai acele părți ale țesutului urban vechi ce conservă structura rurală a orașului.
Mai salvăm, uniți, Roșia Montană? jpeg
Mai salvăm, uniți, Roșia Montană?
Natura de la Roșia Montană, cu un peisaj fabulos, punctat de lacuri artificiale, era mai importantă, pe termen lung, decît puținătatea aurului care ar mai putea fi extras de acolo.
Mai mult decît un joc jpeg
Mai mult decît un joc
Dacă steagul Italiei ar avea o stemă, atunci mingea de fotbal ar trebui să apără undeva, în heraldica acesteia, la fel și azurul tricourilor.
Acum! jpeg
Acum!
Arhitectura rămîne principalul produs cultural care dă seama, cu acuratețe, de spiritul unei epoci, materializat în spațiu construit, capabil să modeleze viața celor cărora le este destinat.
Semnificațiile deșteptării noastre jpeg
Semnificațiile deșteptării noastre
Îndemnul lor la deșteptare este, cel mai adesea, însoțit de trimiterea la imnul național. Este ca o puternică justificare.
Zilele potopului jpeg
Zilele potopului
Provocarea nu este atît ploaia în sine, cît lipsa experienței gestionării unor astfel de cantități.
Orașul polar jpeg
Orașul polar
Îndemnul este să nu mai facem diferențe, cu atît mai puțin diferențe polare și antagonice.

Adevarul.ro

image
Experimentul social al unui român care a vrut să afle ce cred românii când li se spune că viaţa în luxul paradisului din Bali costă mai puţin decât în Cluj
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social. El a făcut o comparaţie „cosmetizată” a costului vieţii în paradisul din Bali, cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile acestul „clickbait” elaborat au fost surprinzătoare: oamenii au înghiţit „găluşca” şi au generat un trafic nebun postării.
image
Un YouTuber care a vizitat un McDonald's-ul rebrănduit din Rusia a povestit cât de multe diferenţe sunt faţă de varianta americană
Un reporter rus de la un cunoscut canal de YouTube a mers la McDonald's-ul rebranduit din Moscova, care s-a deschis pe 12 iunie, şi a spus că mirosul şi mâncarea sunt diferite.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.