Mai salvăm, uniți, Roșia Montană?
În basmele populare românești, cînd Făt-Frumos taie capul balaurului, acesta își dă duhul și urmează nunta. Mai versați în amăgiri periculoase, grecii au inventat Hidra din Lerna, pe care Hercule a reușit să o doboare doar cu ajutorul nepotului său, Iolau, căci capetele hidrei creșteau pe măsură ce erau tăiate. De mulți ani, localnicii din Roșia Montană, care nu vor să-și părăsească locuințele, terenurile, bisericile și cimitirele, duc o luptă dîrză, dar profund inegală, cu o inițiativă economică ce propune inundarea văii Cornei, distrugerea galeriilor romane din masivul Cîrnic, dar și din alte masive învecinate și realizarea unui iaz de decantare cu cianuri, avînd o suprafață comparabilă cu a lacului Herăstrău sau a lacului Morii, din București. În 2009, cînd proiectul minier de la Roșia Montană a fost propus spre a face parte din programul de guvernare, s-a produs o mare mobilizare a societății românești, care a coagulat Academia Română, culte religioase, Casa Regală a României, organizații profesionale, societatea civilă, dar, mai ales, populația care a participat masiv la numeroase proteste în orașele țării pentru stoparea unui proiect care avea să producă mai multe pierderi decît beneficii, dincolo de riscul asociat ideii de a face un iaz cianuros gigantic în creierii munților, ținut de un baraj din anrocamente. Ce înțelesese societatea civilă românească în 2010?
În primul rînd devenise clar pentru toată lumea că natura de la Roșia Montană, cu un peisaj fabulos, punctat de lacuri artificiale, era mai importantă, pe termen lung, decît puținătatea aurului care ar mai putea fi extras de acolo. La Roșia, metalul prețios scos de-a lungul a mii de ani s-a împuținat, nu mai sînt filoane, iar pentru extragerea unui gram de aur trebuie măcinat aproximativ un metru cub de pămînt aurifer. Adică defrișări, urmate de explozii repetate, excavări industriale ș.a.m.d. Apoi, la Roșia Montană au fost descoperite numeroase vestigii arheologice romane, iar unele sînt, încă, nedescoperite. Multe ar trebui să dispară odată cu dinamitarea masivelor muntoase, inclusiv galeria romană în trepte din masivul Cîrnic, unică în lume. Aceste vestigii romane, dar și dacice, precum și mai recente, ar putea reprezenta o rezervație de arheologie industrială care, în contextul turistic potrivit, bazat pe sustenabilitate, ar putea atrage numeroși vizitatori.
Apoi riscul de mediu enorm a fost înțeles de populație. Să tranzitezi România cu trenuri întregi de dinamită și cianură nu părea foarte înțelept în 2010, iar acum pare cu totul lipsit de prevedere, căci mărfarele deraiază, liniile se rup, iar entropia pare că s-a dezlănțuit în toată Europa, nu doar la noi. Cum ar fi să cedeze barajul de la Roșia, așa cum a cedat cel din Germania? Sau doar la ei cedează, pentru că noi le facem mai bine? Cum ar fi să ajungă cianura în pînza freatică? Sau metalele grele?
Nu în ultimul rînd, pentru a putea realiza proiectul, toți locuitorii ar trebui să-și părăsească locuințele, cimitirele ar trebui strămutate, iar cele cinci biserici aparținînd de cinci rituri diferite (ortodocși, catolici, greco-catolici, unitarieni și reformați) ar rămîne fără enoriași, într-un stadiu de muzeificare. Și da, mulți locuitori ai Roșiei Montane și-au vîndut casele și s-au mutat. Numai că, de mulți ani, de prea mulți ani, acei locuitori care nu au vrut să-și părăsească trecutul, dar nici prezentul și viitorul, pe care îl văd legat de țarina străbună, de străzile copilăriei, de arcada primului sărut, înfruntă lipsuri de nedescris, într-o localitate unde regulamentul de urbanism prevede că satul este zonă monoindustrială, deci nimic altceva decît minerit de suprafață nu se poate face. Un sat care, odinioară, avea cazino și loc pentru adunări cîmpenești, acum subzistă doar prin voința unor familii demne de respectul întregii țări.
De aceea, atunci cînd dosarul pentru înscrierea Roșiei Montane în Patrimoniul UNESCO a fost avansat în 2017, lumea a răsuflat ușurată, gîndindu-se că ultimul cap al hidrei fusese retezat. Numai că nu a fost așa, iar astăzi, în 2021, apele liniștite ale tăurilor din Roșia Montană au început să se tulbure din nou, la inițiativa unor politicieni care se pare că au pierdut dezbaterea din 2010, iar lucrurile se reiau ca și cînd s-ar fi schimbat ceva în satul izolat din Munții Apuseni. Și poate că s-a schimbat ceva, și anume capacitatea de răspuns a societății civile, într-un context pandemic marcat de teama fiecăruia pentru propria viață și scăderea receptivității față de cauze comune, precum și desființarea multor organizații, afectate de izolare și restricții. Ce nu s-a schimbat, și nu se va schimba, este voința roșienilor de a continua să trăiască în Roșia Montană, care este a nimănui altcuiva decît a lor. Iar ei au reușit să arate lumii întregi că nu confortul este condiția unei existențe demne, ci puterea de a înfrunta orice vicisitudine, atunci cînd știi că ai tăi au nevoie de tine și de exemplul tău, dar și țara întreagă. Se va mai uni România în jurul lui Sorin, Gabi, Zeno, David, Georgiana și al celorlalți bravi roșieni, pentru a salva, definitiv, de această dată, Roșia Montană?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons
