„În practică, adevărul este un diamant cu multe fațete” – interviu cu fotograful Vadim GHIRDĂ
Încă de la începutul anilor ’90, ca fotojurnalist al Associated Press, Vadim Ghirdă a documentat căderea comunismului în statele central- și est-europene, mineriadele din București, conflictele armate din Serbia, Bosnia, Kosovo și Macedonia, cele din Orientul Mijlociu (Israel și Irak) la începutul anilor 2000, precum și ofensiva americană împotriva Statului Islamic în Siria (Kobani) și recentele invazii rusești în Crimeea și Ucraina. Pentru munca sa din ultimii douăzeci de ani a fost recompensat cu numeroase premii, printre care Marele Premiu al US National Press Photographers Association (2013).
Ce ai făcut în timpul invadării Ucrainei?
Am mers în Ucraina cu o lună înainte de începerea invaziei. Pînă pe 24 februarie am lucrat în estul țării pe linia de contact cu zonele controlate de separatiștii proruși. Ulterior am lucrat la Kiev și în împrejurimi.
Ce scop și, mai ales, ce responsabilități are un fotograf într-o zonă de război?
Scopul fotojurnalismului este informarea corectă a publicului. Teoria este simplă: imaginile, spre deosebire de cuvinte, transmit adevărul într-o manieră indubitabilă și pe înțelesul tuturor.
Ca de obicei însă, practica este mult mai nuanțată. Astfel, ajungem la partea de responsabilități. Încerc să numesc cîteva, ordinea e întîmplătoare, dar sînt la fel de importante: fotojurnalistul trebuie să înțeleagă ce vede, să verifice informațiile legate de lucrurile pe care le vede și să se asigure că nu dă, involuntar, o reprezentare greșită a realității.
Spun involuntar pentru că un jurnalist, în adevăratul sens al cuvîntului, nu are cum să distorsioneze voluntar realitatea. Fiecare dintre lucrurile enumerate mai sus implică foarte multe cunoștiințe, experiență, etică – într-un cuvînt, profesionalism.
Pentru că ar dura foarte mult să detaliez fiecare responsabilitate, mă opresc la cea care le concentrează pe toate: respectarea cu strictețe a adevărului este responsabilitatea esențială.
Adevărul poate fi, iarăși in teorie, unul singur; în practică este un diamant cu multe fațete și, dacă examinăm doar una sau preferăm doar una dintre ele, riscăm să nu înțelegem situațiile în totalitate și, prin urmare, să le portretizăm într-o manieră incompletă sau subiectivă.
O situație unică este adesea relatată foarte diferit de martorii ei, asta în cazul ideal, rar, în care nimeni nu minte intenționat. Sursa diferențelor dintre variante este percepția subiectivă a fiecăruia, starea în care se afla cînd a văzut acele lucruri, cît timp a trecut de cînd le-a văzut. E complicat și cînd vorbim de o situație fără nici o încărcătură de stres, or e cu atît mai complicat cînd vorbim de o situație învăluită de prea des menționata „ceață a războiului“.
Să încerci să clarifici cît mai mult din ce s-a întîmplat este o muncă delicată, care consumă foate mult timp și din această cauză este și foarte costisitoare. Trebuie însă făcută cu toată seriozitatea pentru că, altfel, credibilitatea lucrurilor relatate, în cazul meu fotografiate, va fi grav afectată. Poate nu imediat, dar, pentru că faptele ies de cele mai multe ori la iveală, este inevitabil ca un material făcut în grabă, pentru un „efect“ de moment sau ignorînd etica profesională, să nu afecteze dramatic credibilitatea autorului. Iar în această meserie, ca de fapt în oricare alta, credibilitatea, acest atribut atît de fragil, este esențială.
Care sînt limitele tale ca fotograf într-o zonă de război?
Limitele mele sînt de două feluri. Una este siguranța celor pe care îi fotografiez și a celor din echipa cu care lucrez. O fotografie poate pune viața sau siguranța subiectului sau a familiei sale în pericol, imediat sau peste un timp. Trebuie să mă gîndesc la asta, chiar dacă persoana pe care o fotografiez e dispusă să riște sau nu e conștientă că riscă, și să nu fac nimic care poate avea consecințe rele.
Celălalt aspect esențial, pe care nu îl consider, de fapt, o limitare, este respectarea oamenilor pe care îi fotografiez. Sînt persoane care trec prin tragedii inimaginabile, nu vreau să adaug nimic la suferința lor. Dacă am sentimentul că prezența mea are acest efect mă opresc. O oarecare cantitate de stres probabil adaug oricum, indiferent cît de mult încerc eu să evit acest lucru.
Cît de importantă e estetica în fotoreportajul de front sau în fotografia de tip documentar?
Estetica nu trebuie să fie criteriul principal în nici o categorie de fotografie care are legătură cu jurnalismul. Obsesia pentru estetică alterează scopul acestor fotografii – o situație nu poate fi întotdeauna fotografiată estetic. Dacă m-aș concentra pe asta ar însemna, inevitabil, să nu fac anumite fotografii sau să nu arăt o bună parte din lucrurile la care am fost martor, doar pentru că nu corespund aspirațiilor mele estetice.
Ar mai însemna că fac această muncă pentru a produce ceva care să vorbească doar despre mine și ideile mele despre fotografie și nu pentru a arăta privitorilor situații la care aceștia nu au fost de față. Este o capcană în care cad mulți fotojurnaliști și e greu de depășit pentru că ține de ego, slăbiciunea fundamentală a speciei noastre, de care nimeni nu e ferit complet sau mereu. Nu spun că estetica nu e importantă pentru mine – îmi doresc ca imaginile mele să miște sufletele privitorilor și cred că estetica este un vehicul eficient pentru emoții.
Despre credibilitate
Poate fotografia să învingă în războiul dezinformării?
Da, poate. Trebuie însă să vină dintr-o sursă credibilă. Agențiile internaționale prestigioase, precum cea la care lucrez, sînt surse credibile care nu-și pot permite derapaje în prezentarea adevărului.
Trebuie însă spus că responsabilitatea, uriașă și constantă, pentru credibilitatea unei surse de știri, indiferent cît de cunoscută, depinde de fiecare persoană care lucrează acolo. Cel mai precis și complex mecanism din lume depinde fundamental de fiecare rotiță a angrenajului. Acțiunile fiecăruia dintre noi produc efecte și, chiar dacă ni se par mici sau neimportante, suma lor poate duce la ceva foarte important, bun sau rău. Orice eroare sau abatere de la reguli, de la etica profesională, are consecințe devastatoare pentru încrederea oamenilor într-o agenție sau într-un jurnalist. Cu fiecare sursă credibilă de știri discreditată, cei care sînt implicați în dezinformare cîștigă teren.
Dar îi poate convinge fotografia pe cei care nu vor să fie convinși?
Atunci cînd cineva vrea neapărat să creadă ceva, este la limita imposibilului să îl convingi de contrariu, în orice domeniu.
Acum mulți ani aș fi spus că o fotografie este o dovadă imposibil de infirmat. Acum tehnologia de procesare a evoluat incredibil, iar sursele de fotografie sînt infinite. Practic, orice om cu un telefon mobil și un cont de social media este o sursă de imagine de la un anumit eveniment.
În paralel, nivelul de informare al publicului legat de ce este sau nu o sursă de încredere a scăzut atît de mult încît, realist vorbind, imaginea nu mai are valoarea de dovadă pe care o avea.
Subliniez că nu mă refer la imaginile din surse serioase, ci la fotografiile la care avem acces în general pentru că sînt multe situații în care posturi de televiziune sau publicații preiau o imagine sau un video direct de pe un cont de social media și o distribuie în emisiuni de știri, fără o verificare atentă a sursei, fără să contacteze autorul pentru a afla detalii despre material.
O clarificare este necesară: un material valoros sau chiar unic din punctul de vedere al informării publicului poate fi produs și de persoane care nu sînt jurnaliști profesioniști. Acesta însă nu poate fi distribuit pe un canal de știri fără o verificare atentă.
Merită să-ți riști viața pentru fotografie într-un teatru de război?
E o întrebare grea pentru mine. Toți cei care fac fotografie în situații tensionate își riscă la un anumit nivel siguranța sau chiar viața, indiferent de cît de precauți ar fi. Genul acesta de fotografie nu se poate face altfel.
Eu cred în puterea și valoarea fotografiei: puterea de a schimba ceva în bine, valoarea unică de a opri timpul, astfel încît oamenii din generațiile următoare să „vadă“ istoria cu ochii lor, nu doar să-și imagineze lucruri în baza unor scrieri. Aceste atribute sînt însă relative și cu multe fațete, viața și sănătatea celor care fac fotografii sînt unice.
Cînd am început să fac meseria asta credeam, visam că o imagine ar putea opri un război; dacă aș fi sigur de asta aș spune că merită să mori pentru așa ceva. Acum cred că e mai pragmatic să rămîn în viață pentru a putea face cît mai mult timp fotografie.
Știu și repet des asta: e o victorie extraordinară chiar dacă o singură persoană devine mai deschisă către o altă perspectivă privind o imagine sau dacă se pune pentru cîteva clipe în pielea ființei din fotografie. Cred că cei fotografiați trăiesc la un anumit nivel pentru totdeauna. Îmi dă o stare bună acest gînd.
Imaginile de față nu pot fi folosite decît împreună cu acest material.
interviu realizat de Marius CHIVU
