Budapesta, azi – consemnări despre un mic fragment de Mitteleuropa sub asediu –
„[…] În această după-amiază am pierdut sensul noţiunii de Europa Centrală. Am făcut un ultim efort disperat în timpul pauzei, cînd m-am întors spre Susan Sontag şi am întrebat-o: Spune-mi, Susan, ce este Europa Centrală? Susan a rămas tăcută, iar eu nu am aflat răspunsul la întrebarea mea” (Péter Esterházy, Europa Centrală. Identitate şi cultură, Budapesta, 1989). Au trecut mai bine de trei decenii de cînd Péter Esterházy, unul dintre cei mai proeminenți scriitori maghiari, reflecta asupra acestui subiect geopolitic și cultural absolut nebulos și dramatic pe care îl constituia, în contextul Războiului Rece, dar și apoi, identitatea central-europeană. În mod regretabil, Esterházy s-a stins din viață în 2016, la fel și spiritul central-european al Ungarei, căci, între timp, ultimii șapte ani ai țării s-au scurs pe streașina unui regim ultranaționalist și izolaționist impus de agenda lui Orbán. E marcant să vezi, de la margine, cu o oarecare detașare, modul în care credințele și valorile unei societăți ajung să fie fasonate de caracterul indomptabil al unui mic dictator, pe cît de caraghios în aparență, pe atît de nociv pentru propriul popor și nu numai. Lucrul acesta e cu atît mai îngrijorător cu cît observ pe an ce trece, ca etnic maghiar, cum spiritul odată cochet, boem, cosmopolit (și central-european) al unui oraș ca Budapesta se transformă treptat într-un ciorchine de ură și mizantropie, într-o societate dispersată și care încetul cu încetul își pierde reperele. Cazul Ungariei nu trebuie văzut ca un fenomen izolat, ci mai degrabă trebuie luat ca exemplu de vulnerabilitate populară. Un semnal de alarmă asupra modului de a răspunde răului prin submisiune în loc de rezistență, un exemplu care spune multe despre cît de susceptibili sîntem de a fi slabi și comozi, de a îmbrățișa confortabil extremismul în locul unor reflecții critice, despre cît de susceptibili sîntem de a răspunde la populismul mincinos pentru a motiva propriile insuficiențe și probleme sistemice.
Dacă imaginea Ungariei s-a revendicat de la proiecțiile lui Milan Kundera asupra a ceea ce este și înseamnă Europa Centrală – nu atît un fapt geografic, ci mai degrabă o noțiune spirituală și o istorie comună definită prin rezistență în anii postbelici –, ei bine, istoria curentă a Ungariei infirmă orice urmă de apartenență la acest spirit „mitteleuropean”.
De cîțiva ani încoace, mă întorc la Budapesta cu aceeași intenție de a lua pulsul pentru că locul e din ce în ce mai mult un rai al paradoxurilor: un oraș în aparență occidental, organizat, cu piste pentru bicicliști, fără mașini staționate pe trotuar, cu instituții culturale vizibil generos finanțate, cu o etică a reciclării bine inculcată, consumul de combustibil e raționalizat, cu reguli stricte în ceea ce privește conduita socială și, în general, incomparabil cu provincialismul orașelor mari din România... Și totuși, cît de liber e locul ăsta cînd propaganda naționalistă nu e diseminată la cîteva canale TV fidelizate de facțiunea politică a lui Orbán și se scurge nu doar prin toate măruntaiele media, ci este peste tot: în autobuze, în metrou, la supermarket, pe stradă. În Ungaria nu e nevoie de Internet și de televizor pentru a fi cooptat de regimul curent, e pur și simplu suficient să fii atît de nemulțumit încît să te lași convins de afișele naive cu conținut ideologic care spun că vina aparține celorlalți. Aceeași logică primitivă a țapului ispășitor, prin care René Girard arată cum tebanii îl scot pe Oedip vinovat pentru ciuma care lovise Teba, funcționează impecabil aici. Doar că prin celălalt nu se subînțelege doar alteritatea rasială, „ceilalți” sînt toți cei care se opun statu-quo-ului politic, care nu vorbesc o maghiară pură, „celălalt” e și rezistența prin care se definea odinioară spiritul beligerant și tipic central-european al Ungariei de la 1956. E de la sine înțeles că nu e un loc ospitalier și cu atît mai puțin primitor. E un loc care îți creează constant o senzație stranie, unde te simți spectator la situații absolut orwelliene, scene în care toți oamenii parcă se urăsc visceral, iar aici nu e vorba nici măcar de un individualism acerb, ci de puterea propagandei asupra unei voci populare slăbite, confuze și care așteaptă un „erou salvator” capabil să justifice, să cosmetizeze crizele și să le camufleze sub retorica unui naționalism, firește, inconsistent, dar periculos.
De ce în Ungaria e ca în România? Pentru că familia tradițională (cel mai supralicitat motiv care ascunde multe derapaje extremiste) înseamnă, la fel ca-n România, o mamă singură într-un supermarket care stă șovăielnic în fața raionului de dulciuri și nu știe dacă să-i cumpere copilului un biscuit sau o napolitană ordinare. De ce în Ungaria e mai rău ca-n România? Pentru că în România nici un lider politic nu a îndrăznit să declare interzisă activitatea unei universități, pentru că aici nu există intelectuali publici proscriși numai pentru că sînt inconvenabili sistemic și pentru că acest fragment pur de Mitteleuropa se reduce sub agenda unui lider cu veleități autoritariste la cuvintele lui Kundera din 1983, dovedite a fi o premoniție: „Ungaria ca [...] o țară separată de propriul destin, împinsă dincolo de propria sa istorie, care își pierde esența propriei identități... o țară fără însușiri”. Spiritul central-european al Budapestei a rămas un construct manipulat economic și destinat turismului, din care poporul lui Orbán lipsește azi cu desăvîrșire.
