Atunci cînd taie străzi și construiesc orașe, oamenii nu se gîndesc aproape deloc la animalele domestice care vor locui acolo împreună cu ei. Uneori nu se gîndesc nici măcar la oameni, ci la trafic, la economie, la profit. Așa încît, atunci cînd, în sfîrșit, apare pe hartă un oraș plăcut, frumos, echilibrat, care îi face pe locuitori să se bucure de străzile și piațetele sale, de umbră și atmosferă, urbaniștii și arhitecții sînt aclamați, pe bună dreptate, la scenă deschisă. După ce, timp de aproape cinci decenii, orașul modernist a aplicat principiile segregării funcționale, izolînd cartierele dormitor de centrul urban și legîndu-le de acesta prin circulații rapide, cu efect devastator asupra vieții urbane în ansamblu, reapariția „orașelor pentru oameni” reprezintă unul dintre cîștigurile enorme ale ultimelor decade. Cînd miza este să reduci numărul de sinucideri, tîlhării, focare de infecție, cînd încerci să faci orașul mai sigur, mai frumos, mai igienic și mai plăcut, să te mai gîndești la cîini, pisici, papagali, hamsteri și pești pare un lux sau o risipă de timp în raport cu amploarea și stringența problemelor orășenilor. De aceea, problema animalelor de oraș le aparține exclusiv acestora sau stăpînilor, în cazul fericit în care au unul.

Construită în 1990, Banca Chinei din Hong Kong a devenit curînd un reper al orașului. Cu înălțimea sa de 315 metri și silueta ascuțită, care împunge norii, remarcabila clădire a arhitectului Ieoh Ming Pei a avut un efect mortal asupra carașilor aurii din acvariile chinezilor din oraș, indicatori foarte sensibili ai energiilor bune sau rele din vecinătate. Experții locali în Feng Shui au sesizat faptul că edificiul, cu vîrful ascuțit îndreptat spre cer, atrage energiile negative, asemeni unui paratrăsnet, și nu puțini au fost de părere că banca era un dar otrăvit al Chinei pentru Hong Kong. Dacă peștii din acvariu reprezintă o problemă modestă pentru oraș, nu același lucru se poate spune despre cîini și pisici, mamifere care, în absența unor limite impuse cu fermitate și eficiență, obișnuiesc să colinde străzile cu naturalețe.

Orașul pisicilor este conceput după alte reguli decît cel al oamenilor. Traseul liber al unei pisici de curte include străzi, trotuare, garduri, acoperișuri, abordînd înălțimi diferite și fiind absolut imun la concepte umane ca proprietate privată și acces interzis. O pisică părăsește rareori curtea pe poartă și niciodată nu poți fi sigur că s-a întors, înainte de a o observa la geam, așezată cuminte pe pervaz, ca și cînd acolo fusese mereu, doar că ai fost tu neatent și ai căutat-o aiurea prin curte și prin vecini cîteva ore. Zigzagul deplasării unei feline include curți ademenitoare, cu afumători și bucătării de vară, și exclude incintele echipate prudent cu cîini fioroși. Uneori, pisicile sînt prinse la furat prin vecini, iar o sancțiune modestă este deportarea acestora către alte cartiere ale orașului, unde se presupune că pisica hoață va avea șansa unui nou început.

Dar Fifi, pisica birmaneză specializată în devalizarea afumăturilor vecinilor, a reușit o revenire spectaculoasă acasă, după circa trei săptămîni. Surghiunul i se trăsese de la consumul excesiv de piftie, adică gustarea fiecăruia dintre cele zece castronașe pregătite din timp de gazdă pentru invitații la un parastas. Deși numele călăului  nu a fost niciodată rostit, toți locuitorii curții comune din strada Bucegi intuiau despre cine ar putea fi vorba, iar unii nici măcar nu-l judecau prea aspru pe făptaș, avînd în vedere că Fifi îi făcuse fiecăruia o pagubă mai mică sau mai mare. Flămîndă, murdară, rănită, reușise cumva să găsească drumul înapoi, spre bucuria copiilor și consternarea adulților, deși nu-l mai străbătuse niciodată și nici pînă în ziua de astăzi nu se știe ce sistem de ghidaj a folosit. Să fi fost constelațiile nopții, fumul sobelor, un anumit tip de polen, cine poate ști?

Pisicile, ca și oamenii, au apucături diferite. Bertie, de exemplu, motanul alb cu pete negre și fizic masiv, impunător, nu s-ar mișca mai departe de gardurile pe care le escaladează fără nici un chef. Însă fratele său roșcat, Leo, nu ratează nici o ocazie de a evada din perimetrul prea strîmt pentru el al curții, revenind atunci cînd abilitățile sale de vînător de grauri dau greș, iar foamea îi indică faptul că a sosit ora cinei. Nu se aventurează pe strada plină de primejdii, ci flanează prin curțile primitoare din vecini, cu căței prietenoși și pisici demne de toată atenția. Pufu, în schimb, mîndrețea portocalie a cartierului, sorbit din ochi de vecinele de toate vîrstele, care nu se puteau împiedica să-i admire eleganța înnăscută a mersului pe mijlocul străzii, pe linia albă dintre benzi, folosea sistemele rutiere pentru a putea fi admirat de toate ființele cu ochi. Putea fi văzut flancat de doi motani vagabonzi gri, pe care îi alegea probabil pentru a se scoate pe sine în evidență. Frumusețea lui Pufu și zgarda roșie de la gît au fost responsabile de dispariția lui subită, încărcată încă de mister, în plină zi și în apropierea casei. Mințile antrenate ale cartierului au sugerat faptul că Pufu ar fi fost un cadou dorit de oricine, mai ales că, în ziua dispariției, copiii de la grădinița vecină plecau în excursie și o mulțime de părinți și frățiori mai mari tranzitau zona.

Dar strada rămîne locul cel mai periculos pentru pisici, iar acest lucru poate fi observat îndeosebi dimineața, cînd, uneori, ești obligat să faci slalom pentru a nu călca cu roata o mogîldeață îmblănită. Măcelul nocturn ar putea fi domolit dacă șoferii ar respecta restricțiile de viteză, măcar din grijă față de ființele atît de fragile care ne fac viața mai frumoasă, dacă nu din obediență față de reglementări. Nu este nimic mai trist pentru un copil decît să-l cheme vecinii la bulevard, acolo unde, printre resturi de blană, se poate distinge zgarda de la gîtul motanului său, Cirus, curajos și luptător cu motani de trei ori mai grei decît el, lipsit însă de orice șansă în fața unui bolid care gonește cu 120 km/oră pe Calea Griviței. Primejdia reprezentată de mașini și cîini este consfințită de majoritatea contractelor de adopție a pisicilor, acolo unde se stipulează, în clar, faptul că noul proprietar trebuie să locuiască musai la bloc și să aibă plase la ferestre.

În ciuda pericolelor de tot felul, orașul pisicilor prosperă mai ales în spatele blocurilor, acolo unde, la intrările în garaje sau la ferestrele demisolurilor, apar așezări informale de pisici, alcătuite din mici cotețe, cutiuțe cu mîncare și apă, păturele și alte accesorii aduse de oameni care privesc cu simpatie micile animale și care, atunci cînd din unele căsuțe încep să se audă miorlăituri multe și firave, încearcă să găsească stăpîni pentru micile ființe care încă nu au făcut ochi. În orașe mai blînde, ca Lisabona, oamenii au construit în parcuri căsuțe speciale pentru pisici, un fel de imobile cu cîteva mici apartamente interconectate, construite pe picioare și avînd scări de acces, pentru a muta pisicile, de bunăvoie, în zone mai sigure pentru ele. Astfel, cele două orașe, al oamenilor și al pisicilor se întrepătrund, iar ceea ce le unește este dragostea și afecțiunea omului pentru animalele care îi stau alături, consfințite de relația imemorială dintre om și pisică. Despre orașul cîinilor, vom tăifăsui într-un număr viitor.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: A. Vrana