Încă un pic și începem să ne pregătim de sărbătoarea Sfintelor Paști, cu speranța că anul acesta vom putea participa împreună la miracolul Învierii. Așa că o să vă repovestesc o snoavă culeasă de pe Internet, pe care vă rog să o citiți cu un grăunte de sare, căci ea nu trece nici testul de catehism, nici pe acela de logică discursivă. Însă există o rațiune pentru care o rescriu în aceste rînduri.

Așadar, în anul 2050, misiunile umane pe Marte reușesc să ajungă sub scoarța planetei roșii, să descopere apă în stare lichidă și, bineînțeles, marțieni. Aceștia sînt mici și verzui, cu ochii mari, dar, în esență, sînt tot oameni, lăsați de Dumnezeu să crească și să se înmulțească acolo, pe Marte. De fapt, sînt niște omuleți ceva mai pricăjiți, siliți să trăiască prin crevasele și grotele subterane ale planetei, acolo unde este ceva mai cald ca la suprafață. Fiind expuși la o lumină anemică, pielea lor e vineție, bătînd în verde, iar ochii mari, ca să vadă, totuși, ceva prin penumbra dominantă. Experții în limbaj descifrează rapid unul dintre graiurile de pe Marte și îl aduc pe Pămînt pe ambasadorul marțian. După un tur al planetei, urmează o întîlnire la nivel înalt, organizată de promotorii misiunii spațiale. Se discută politică, cultură, arte. Ambasadorul marțian, mic, verde și ochii lui mari, este ușor jenat de faptul că arta lor constă doar în niște picturi de rînd, pe pereții peșterilor, mult mai slabe din punct de vedere estetic și al rafinamentului plastic decît realizările similare de la Altamira. În plus, ei nici nu pot picta bizoni pentru că nu au și nici scene de vînătoare pentru că nu există vînat pe Marte, ci doar niște șopîrle care pot fi efectiv culese de pe jos cînd le e frig și nu pot reacționa. La arhitectură și urbanism sînt praf, în sensul propriu al cuvîntului, pentru că în subteran se poate construi cu foarte mare greutate, iar praful rezultat din orice proces de construcție trebuie evacuat la suprafață printr-o tehnologie greoaie și riscantă. Nu prea au clădiri pe Marte, folosindu-se mai mult de topografia existentă. Orașele lor nu oferă nimic memorabil, nimic care să se asemene, măcar puțin, cu Florența, pe care ambasadorul marțian avusese ocazia să o viziteze, un oraș pe care nu avea să-l uite cîte zile va avea, așa cum le mărturisise tuturor, cu lacrimi în ochi, în fața Porților Paradisului.

De jur împrejurul mesei rotunde, cu scaune înalte, reprezentanții Terrei se simt valoroși. Marțienii nu sînt decît niște oameni cam bătuți de soartă, azvîrliți, prin cine știe ce împrejurare, pe o planetă inospitalieră, niște rude sărace, fără potențial militar, deci întru totul benigni. Reprezentantul Terrei pe probleme de economie galactică întrevede deja deschiderea de noi piețe cu mînă de lucru ieftină la exploatarea metalelor de pe Marte, precum și în industria textilă, căci ambasadorul marțian, cît este el de ambasador, poartă doar niște zdrențe pămîntii. Așezat în scaunul înalt, tapițat cu piele de Cordoba, oaspetele aproape că nu se vede, fiind mai scund decît spătarul. Un chelner, care vine din spate să umple paharele cu apă, îl ratează din această cauză, în mod nepermis, pe ambasador, dar acesta clipește îngăduitor din ochii lui mari. Apa de pe Terra e așa de bună, zice el.

Din vorbă în vorbă, se ajunge și la religie, iar marțianul spune că există multe rituri, dar că unii marțieni sînt creștini și s-a bucurat că și pe Pămînt lucrurile stau la fel. Uluit, un înalt prelat care participa la întrevedere intervine cu precizarea că pe Pămînt sînt probabil mai mulți creștini decît pe Marte, care cred în Iisus Hristos și Îi așteaptă a doua venire de aproape două milenii. Este rîndul ambasadorului marțian să-și exprime uimirea. „Dar la noi – zice el – Iisus vine cam o dată la doi ani. Îl primim mereu bucuroși și Îi mai arătăm ce am făcut între timp. Îl ducem la grădinițe, unde Îi place să vorbească cu copiii, are povești grozave pentru ei, pe care noi le consemnăm cu atenție. Apoi Îl ducem să vadă ultimele atracții din oraș, iar El ne sfătuiește cum să construim mai bine și cum să ne ferim de necazuri. Ultima oară L-am dus în vizită la fabrica de ciocolată și am organizat o degustare. E drept că ciocolata de pe Marte nu este așa de gustoasă ca aceea de aici, dar Lui I-a plăcut. Îl cazăm la hotelurile noastre cele mai bune, chiar dacă acestea sînt doar niște grote ceva mai arătoase. Lumea se bucură cînd Îl vede pe stradă, iar El îi binecuvîntează pe trecători. Îi place, în continuare, să vindece și să tămăduiască, așa că Îl ducem și în spitale. De fapt, chiar El ne cere asta. E o atmosferă de sărbătoare, ori de cîte ori ne vizitează, așa că mă mir că la voi încă nu a venit a doua oară. Cînd a sosit pe Pămînt, voi cum L-ați primit?”

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons