Ultimul drum
Ne ia cam zece minute să ne acomodăm cu Moartea domnului Lăzărescu. Sîntem în apartamentul unui pensionar. Sîntem conştienţi de tremurul camerei. Pensionarul, Dante Remus Lăzărescu (Ion Fiscuteanu), dă două telefoane la Salvare, plîngîndu-se de greţuri şi de dureri de cap. Între telefoane mai ia nişte pastile, îşi mîngîie pisicile, încearcă să se uite la televizor, i se face rău. Simţindu-se tot mai rău, apelează la vecini (Doru Ana şi Dana Dogaru). În următoarele minute, aceştia îl doftoricesc, îl iau la rost pentru băut, se ciondănesc între ei, îl conduc pe Lăzărescu înapoi în apartamentul lui atunci cînd îl lasă picioarele, sună la Salvare, continuă să se ciondănească între ei şi, printre picături, bărbatul îşi recuperează bormaşina de la un alt vecin. Încercaţi să puneţi pe o foaie tot ce ştiţi, după 10-15 minute, despre cuplul acesta, şi veţi constata că nu vă ajunge spaţiul: parcă i-aţi cunoaşte de-o viaţă - şi nu pentru că sînt "tipici" în sensul de "caricaturali"; nu sînt. Sînt comici, dar comedia - a scăpărilor, a spiritelor mai mult sau mai puţin inspirate, a balasturilor şi a paraziţilor verbali - nu ţine loc de judecată; nu e folosită pentru a le da în cap personajelor. Care e, de fapt, atitudinea faţă de ele? Avem de-a face, întîi de toate, cu o inteligenţă morală hipersensibilă - niciodată inchizitorială, dar permanent încordată -, care cîntăreşte pînă şi acţiunile cele mai lipsite de consecinţe. Şi ce spune cîntarul? E uşor să citim o condamnare în tremurul acului său, atunci cînd vecina începe să i-l bîrfească pe domnul Lăzărescu asistentei de la Salvare (Luminiţa Gheorghiu), care în sfîrşit a apărut. Dar aceeaşi vecină îi rîneşte prin apartament; o face mai mult dintr-un reflex gospodăresc, dar, oricum, îi spală papucii pătaţi de vomă, îi pune mîncare în frigider - face mai mult decît i-ar fi impus legile solidarităţii, în forma lor adaptată vieţii la bloc. Ea şi soţul ei nu sînt nişte vecini răi. Ceea ce nu fac este să meargă cu domnul Lăzărescu la spital ca să ajute la internare; e sîmbătă, e tîrziu - nu se deranjează. E jalnic să-i vedem pasînd de la unul la altul responsabilitatea refuzului, dar rămîne întrebarea: cîţi dintre noi ne-am fi deranjat? Cristi Puiu şi co-scenaristul său, Răzvan Rădulescu, ne cer să ne ridicăm la standardele de onestitate pe care şi le-au impus în arta lor. Din cauza asemănărilor superficiale (aspectul de ciné-vérité, minimalismul), Cristi Puiu e întrebat uneori dacă a fost influenţat de Lars Von Trier, şi cu toate că eu nu văd nici o influenţă, de fapt nici un raport, Moartea domnului Lăzărescu mi-a amintit într-un fel de Dogville; mai precis, mi-a consolidat nişte suspiciuni mai vechi în legătură cu Dogville. Von Trier a fost salutat ca un strălucit anatomist al mîrşăviei omeneşti, dar cît de programate păreau personajele lui (se întorceau ca la comandă împotriva eroinei-martire) şi cît de departe treceau - cu ipocrizia lor spectaculoasă, cu cruzimea lor teatrală - pe lîngă răul mult mai adevărat, mai subtil şi mai de zi cu zi, cel care provine din neglijenţă, din comoditate, din impulsul de a pasa răspunderea, din refuzul de a te deranja. Verdictul pe care Dogville părea să-l dea naturii umane a sunat convingător în urechile multora, dar verdictele mizantropice obişnuiesc să sune mai convingător decît merită; ar trebui tratate la fel de prudent ca verdictele siropos-sentimentaliste. Fac precizările astea pentru că mi-ar displăcea ca Moartea domnului Lăzărescu să fie tratat ca o altă înfierare a naturii umane - sau cel puţin a sistemului sanitar românesc. Puiu şi Rădulescu sînt prea buni pentru asta; văd prea clar. Deci e sîmbătă seara şi spitalele bucureştene au fost asaltate în urma unui accident de autobuz. La urcarea în ambulanţă, domnul Lăzărescu e repezit de şofer (Gabriel Spahiu) şi îi bate obrazul: "Sîntem nişte nenorociţi de oameni, domnule". Acesta e primul ultraj serios adus demnităţii sale. În cursul orelor următoare va înceta să mai fie domnul Lăzărescu; va fi "băi, porcule" (pentru primul doctor care-l examinează şi care, iniţial, nu vede care-i problema lui - în afară de băutură), "tataie" şi "domnu' Remus"; vorbirea lui se va deteriora rapid, ca un ghem care se deşiră, sporindu-i riscul de a trece, în ochii doctorilor grăbiţi, drept un simplu beţiv. Degradarea accelerată a personajului, ca organism şi ca fiinţă socială, conferă filmului suspansul său. Vrem - cu o patimă reparatorie ce devine aproape inconsolabilă - ca cineva să se uite la domnul Lăzărescu, să-i identifice problema şi să-l trateze cu respectul pe care-l impune seriozitatea ei. Şi, între timp, ne căutăm consolarea pe unde putem - adică, cel mai adesea, în cuvintele şi în gesturile asistentei, chiar şi-n puseurile ei de exasperare şi-n grimasele ei de durere (suferă de bilă). Ion Fiscuteanu a fost copios lăudat şi premiat pentru interpretarea lui, şi e adevărat că pune mult suflet în ţinuta de om civilizat de care Lăzărescu refuză - atît cît poate - să se despartă. Dar forţa cu care personajul - din care, de la un punct încolo, nu rămîne mult mai mult decît un trup vînturat dintr-un loc în altul - marchează inima spectatorului depinde mai mult de regizor decît de actorul care-l interpretează. Pe de altă parte, regizorul depinde enorm de actriţa care o interpretează pe asistentă - de capacitatea ei de a ne face să vedem, în fiecare moment, că e o femeie obosită, hîrşîită, sătulă de alergătura asta, dar caldă, inimoasă, fundamental bună. Şi Luminiţa Gheorghiu e toate aceste lucruri. Mai întîi merg la "Sf. Spiridon", unde Lăzărescu e tratat cu brutalitate de doctorul Ardelean (Florin Zamfirescu). Acesta suspectează totuşi ceva şi îi trimite la Spitalul Universitar, pentru tomograf. În spitale e o atmosferă de front (accidentul acela de autobuz); şi stricteţea cu care se respectă ierarhiile pare tot de-acolo (asistenta e pusă la punct în repetate rînduri); pînă şi iubirea (dintre un doctor şi o doctoriţă de la Universitar) are un parfum de tranşee; ca să nu mai vorbim de umor - acesta denotă un nivel de intimitate de-a dreptul obscen cu boala şi moartea, ceva ce pentru cei mai mulţi dintre noi nu poate fi decît şocant. Şi totuşi comic. Şi de înţeles. Ce spune cîntarul moral? Acul vibrează necontenit: captează grosolănia şi nedreptatea unei predici împotriva băuturii (încă una), captează impulsul spălatului pe mîini. Dar doctorii de la Universitar îşi fac datoria. Sînt OK. Doar atît că nu-l pot reţine pe domnul Lăzărescu pentru operaţie, aşa că-l trimit la Filaret. Pe drum, asistenta îl dojeneşte matern pe şofer, care face parte dintr-o generaţie de ameţiţi. El răspunde: "Sîntem şi noi pe-aici". Urmează cea mai dură încercare morală din cîte au jalonat acest parcurs. La capătul ei, un doctor se va fi condamnat, iar asistenta va fi devenit o eroină în toată puterea cuvîntului. Pus să semneze o declaraţie prin care îşi asumă toată răspunderea pentru rezultatul operaţiei, domnul Lăzărescu refuză, iar doctorul Mirică (Mimi Brănescu) refuză să-l opereze. La care asistenta nu se mai poate stăpîni: suferă de bilă, vrea acasă, în cursul nopţii a fost pusă iar şi iar la punct, şi toate acestea converg superb, pe fondul acela simplu, inconfundabil, de omenie, în izbucnirea ei: ce valoare are refuzul - sau acceptul - unui pacient aflat la un pas de comă? E pusă din nou la punct. Pleacă spre Spitalul "Bagdasar". O simţim aproape de domnul Lăzărescu. Cine se va mai răsti la ei? Cît or să mai rătăcească aşa? Şi ajung la "Bagdasar", unde nu se mai răsteşte nimeni; extenuate de noaptea neobişnuit de lungă (accidentul acela de autobuz), doctoriţele şi asistentele sînt cuminţi şi grave ca nişte călugăriţe. Domnul Lăzărescu e trimis imediat spre sala de operaţie. Asistenta se mai ţine un pic după targa lui - dintr-un motiv prozaic (e targa ei), dar oricum... Domnul Lăzărescu doarme în timp ce e dezbrăcat, spălat şi ras în cap, şi camera pare să se uite direct în sufletul lui. Asta se cheamă cinema transcendental. Termenul e folosit în legătură cu oameni ca Dreyer şi Ozu, deci numai pentru calibrele cele mai grele, dar filmul lui Puiu are o intensitate lucidă, o pasiune morală, o largheţe spirituală care-l aşază în tradiţia aceea. Nu menajează natura umană, dar nici nu te otrăveşte cu dispreţ pentru ea, ci te umple de o iubire neputincioasă şi perplexă: oamenii fiind aşa cum i-am văzut, e de mirare că au putut încropi chiar şi un sistem atît de precar ca ăsta, ca să se ajute unii pe alţii. Sîntem nişte nenorociţi de oameni, domnule. Dar sîntem şi noi pe-aici.
