Per aspera ad Mostra

PRINTRE "ARISTOTELI" Înainte de a pleca la Veneţia, pentru a 65-a Mostră, am făcut o vizită la Workshop-ul Aristoteles - desfăşurat, anul acesta, la Sibiel. Şi zău dacă nu m-am simţit mai bine! Workshopul este o iniţiativă a Cristinei Hoffman şi a lui Dan Nuţu, iar primele două ediţii au fost organizate în parteneriat cu TVR-ul (la a cărui şefie se afla, pe atunci, Tudor Giurgiu). Cum TVR-ul a "scăpat" de un regizor şi s-a căptuşit cu un politician, parteneriatul a căzut şi el, Aristoteles fiind sponsorizat, acum, doar de canalul franco-german Arte. Ceea ce mi se pare nu doar o ironie (ţinînd cont că studenţii-cursanţi vin din ţările Europei Centrale şi de Est), ci o anomalie de-a dreptul: nu doar TVR-ul ar trebui să se implice în susţinerea celor care vor să facă documentar aici, în România (mai ales că o fac cu bani puţini), ci şi Ministerul Culturii şi CNC-ul. Sper că ICR-ul - consecvent politicii sale de performanţă şi descentralizare - va deveni cît de curînd un partener al workshop-ului, ţinînd cont exact de performanţa acestuia: anul trecut, documentarul Adinei Pintilie Nu te supăra, dar... (după gustul meu, unul dintre cele mai îndrăzneţe şi mai inovatoare făcute în România după ’90; graţie Adinei l-am văzut de unul singur, într-o proiecţie privată, şi am pariat imediat pe el) a primit cele mai importante premii la cele mai prestigioase festivaluri de profil (precum cel de la Leipzig), iar anul acesta - chiar cînd încă eram acolo - a sosit vestea că şi documentarul (de scurt-metraj, de astă dată) Ciobanul zburător, al lui Cătălin Muşat, a fost premiat la Locarno.... Dar ce se petrece, de fapt, la workshop? Principiul "Aristoteles" e simplu: sînt selectaţi, pe baza portofoliului, 12 cursanţi - în aşa fel încît să poată fi combinaţi în patru grupuri de cîte patru (regizor, operator, monteur, producător); timp de două luni, aceştia concep şi realizează cîte un documentar - pe subiecte găsite la faţa locului - sub îndrumarea unor profesionişti străini de renume (anul acesta, de pildă, cursanţii aveau şansa îndrumării unor Steve Ascher sau Simon Brook). Cursanţii au totala libertate de a găsi subiectul pe care-l vor, dar faptul că au în spate, în permanenţă, consilierea expertă a îndrumătorilor este un atu în plus. Atmosfera este simpatică şi relaxată, ca-ntr-o tabără (de creaţie; ceea ce şi e) şi - mi s-a părut mie - se face nu doar film, ci şi un fel de terapie: puşi faţă-n faţă (unii cu alţii şi toţi, faţă cu experţii), cursanţii îşi descoperă limitele, dar şi puterile... Cad măşti, se spulberă orgolii nesusţinute, rămîn talente şi vocaţii autentice. N-am stat decît două zile la Workshop-ul Aristoteles, pentru că agenda mea era încărcată, dar m-aş întoarce oricînd cu mare plăcere. Şi, deşi "tabăra" are obiceiul să se mute - de la un an la altul -, eu sper să-şi fi găsit, în fine, sălaşul la Sibiel: este una dintre cele mai frumoase zone din ţară, iar excursia de o zi la bisericile fortificate din apropiere (cea din Biertan este absolut spectaculoasă!) m-a făcut să-mi doresc şi mai mult să revin. MOSTRĂ DE TRANZIŢIE Marco Müller, directorul Mostrei de cinema de la Veneţia de vreo două mandate încoace (şi proaspăt învestit pentru încă unul), a declarat înaintea începerii celei de-a 65-a ediţii că va fi una "de tranziţie". Müller avea în vedere, pesemne, nu doar faptul că noul Palazzo del Cinema va fi gata abia în 2010 (actualul, art deco, a devenit un simplu acoperiş pentru Sala Grande şi celelalte trei săli mai mici), ci şi calitatea discutabilă a filmelor. Este un fapt: anul 2008 (2007, de fapt, pentru că atunci au fost făcute filmele văzute în 2008) a fost unul catastrofal, festivalul de la Berlin (primul, calendaristic, de serie A) a dat tonul unei atitudini de tip "nu aşteptaţi nimic de la festivalurile mari", iar Veneţia - iată - o confirmă; singurul mare festival care a reuşit să scoată capul, cu recolta proastă a lui 2007 în spate, a fost Cannes-ul: prin nu se ştie ce miracol, a 61-a ediţie a fost chiar una foarte bună! Dar cred că nici Marco Müller nu se aştepta la reacţiile de-a dreptul ostile ale jurnaliştilor - mai ales ale celor italieni. Elveţianul (de stînga, fireşte) este aşteptat la cotitură de mult, în special de presa aservită lui Berlusconi. Dar primul atac, de astă dată, a venit - culmea - de la un jurnalist neamţ: nemulţumit de faptul că, în competiţie, există 4 (patru) titluri italieneşti, acesta a acuzat selecţia operată de Müller de... "patriotism" exagerat! (În paranteză fie spus, şi la Berlin e la fel - mai multe filme nemţeşti decît ai vrea să vezi...). Presa italiană a tăcut mîlc, pentru că asta era o "veste bună", dar s-a năpustit asupra lui Müller imediat ce a început festivalul. Indiferent ce interese apărau ("agenda" festivalului-rival, de la Roma, cele ale patronilor berlusconieni sau propriul loc de muncă), toţi aceşti jurnalişti indolenţi şi vehemenţi (critica de film italiană este de tip gargară: vorbă multă, idei zero) i-au pus în cîrcă lui Müller tot - de la selecţie şi conferinţe de presă la faptul că regizorii şi actorii nu dădeau interviuri! Şi nu m-ar mira să i se reproşeze pînă şi palmaresul (care a fost catastrofal, ce e drept...). Aşadar, ce merita văzut, anul acesta, la Veneţia? Cu două, eventuale, excepţii, în nici un caz filmele italieneşti! Dacă festivalul de la Cannes a reconsacrat cinema-ul italian prin două titluri puternice (Gomorra şi Il divo) şi dacă Berlinul putuse să ofere, prin Caos calmo, unul dintre puţinele filme din competiţie cu adevărat interesante, Veneţia pare să nu fi reuşit altceva decît să pună pe tapet - în competiţie - acele nume inconturnabile ale filmului italian: un Avati (cu Il papa di Giovanna, pentru care Silvio Orlando a primit Coppa Volpi), un Ozpetek (cu Un giorno perfetto) şi un Corsicato (cu Il seme della discordia). Singura surpriză, deci - acest Gianni Di Gregorio cu Pranzo di Ferragosto, un filmuleţ de numai 75 de minute despre un celibatar cam pensionar (jucat chiar de regizor, cunoscut pînă acum doar ca scenarist) care-şi umple casa de bătrîne încă şi mai pensionare (pe lîngă mama sa de 93 de ani) atunci cînd familiile acestora pleacă în vacanţa de Ferragosto (Sf. Maria) şi nu are cine să rămînă cu ele. Filmul nu e mare lucru, dar "fetele" (neprofesioniste!) fac toate paralele, iar italienii aplaudau scenele cu acestea de parc-ar fi fost la operă... În orice caz, Pranzo di Ferragosto (produs de Matteo Garrone, regizorul Gomorrei) are toate şansele să devină un fenomen de societate: un fel de "reality show" la cinema despre farmecul (in)discret al vîrstei a treia. A doua surpriză a fost Un altro pianeta al lui Stefano Tummolini, iarăşi un filmuleţ (a costat doar 600 euro!), turnat în totalitate pe plaja de la Ostia şi cu numai 6 interpreţi; o poveste simplă, "minimalistă", dar emoţionantă despre singurătate, marginalitate, viaţă şi moarte - făcută cu pudoare şi cu o remacabilă lipsă de emfază. Dar filmele care mi-au plăcut cel mai mult, la Venezia 65, sînt realizate de două femei. Primul a fost chiar în competiţie, dar juriul condus de Wim Wenders a reuşit "performanţa" (jenantă) de a nu-l recompensa cu nimic... Este vorba despre Hurt Locker, de Kathryn Bigelow: un film de 131 de minute, dur şi intens, despre trei soldaţi americani în Irak (unul dintre ei este jucat de Jeremy Renner, care e formidabil!). Este, din tot ce am văzut despre acest subiect, cel mai adevărat film-mărturie, la limita documentarului - şi a suportabilităţii; tot atît de sobru şi de tulburător pe cît era Redacted (al lui Brian De Palma) de căutat şi de fals. Dar Redacted a fost premiat anul trecut la Veneţia, întrucît era făţiş anti-război, în timp ce Hurt Locker se mulţumeşte să constate - echidistant - atrocităţile de la faţa locului; să mă mai mir că nu a fost pe gustul juriului? Al doilea este chiar un documentar, Les plages d’Agn