Iar aţi văzut filmele alea? - TIFF 2009, ediţia a 8-a</i>
TIFF-ul, ca Făt-Frumos din lacrimă, creşte într-un an ca alte festivaluri în cinci. După o ediţie cu peste 200 de filme, sentimentul dominant este acela de frustrare: nu am văzut 40 de filme, am pierdut 160! În fiecare zi încercam cu îndîrjire să creez ceva ordine în haosul din mintea mea şi să găsesc un "fir roşu" care să lege filmele văzute, o temă recurentă care să mă ajute să supravieţuiesc şi să diger pasiunea cinefilă care ne leagă pe noi toţi, prietenii şi susţinătorii Festivalului din Transilvania. Mi-am adus aminte de cuvintele rostite anul trecut de directorul artistic al Festivalului de la Veneţia, Marco Müller, care spunea că la fiecare ediţie este posibil să găseşti acest "filo rosso". Cred că la TIFF 2009 această temă poate fi incomunicabilitatea, dezadaptarea unor personaje care locuiesc la marginea societăţii. Este desigur o interpretare subiectivă, care depinde de filmele pe care le-am ales, de multe ori din întîmplare, alteori ascultînd sugestiile persoanelor în care am încredere. Orice film se pretează la o analiză interpretativă, dar unele opere, prin complexitatea lor, cer acest lucru şi de multe ori accesul la semnificaţie este obscur. Filmele de la TIFF subliniază în mod exemplar dimensiunea interpretativă a spectatorului. Am văzut pelicule în care protagoniştii sînt inadecvaţi să trăiască într-o lume în care domneşte violenţa verbală şi cea a faptelor (Gomorra), o lume cu reguli rigide, în care există diferite puncte de vedere, ca modalitate pentru a transforma întregul mecanism într-unul represiv. Am văzut filme care interoghează şi interpretează societatea contemporană prin regii riguroase, clinice, distante, reflecţii asupra unei lumi etice (Poliţist, adjectiv), dar şi estetice, filme care preferă cuvintele (Eşti Marlon şi Brando) şi filme care preferă faptele (Copoiul), imagini care învăluie peisaje de singurătate, disperare şi indiferenţă. Am văzut filme (Foame) care au capacitatea de a denuda corpurile, fizicitatea, una dintre principalele posibilităţi ale cinematografiei contemporane; filme în care imaginea succesivă o şterge pe cea precedentă, suprapunîndu-se (Despre Elly). Filme în care conştiinţa durerii provocate şi trăite va împiedica viaţa aşa cum era înainte (Vinyan, Ruptura, Ape tulburi). Filme care revelează o lume impenetrabilă în care adolescenţii supravieţuiesc între casă şi şcoală, între casă şi piscină (Prima zi de iarnă). Portrete de adolescenţi emancipaţi şi cinici, trasate cu participare sinceră, dar critică (Involuntar). Alienarea ca singurătate a excluşilor, cu originea într-un nucleu social cu reguli rigide de apartenenţă (Machan, Copilul din Kabul, Tărîmul pieilor roşii, şi, pe alt plan, Fata în casă şi Marea neagră). Oameni solitari în încercarea de a descoperi o sexualitate proprie (Un profesor de ţară) sau în căutarea unei identităţi precise (Gata să explodez). Filme care nu ascund realitatea şi cărora nu le e teamă să se apropie de tragedie (Revanşa). Filme despre elaborarea doliului, în care fiecare alege cum să înfrunte o pierdere: zăcînd în pat (Nord) sau aşteptînd să treacă furtuna pentru a se vindeca (Haos liniştit). Reflecţii intimiste asupra vieţii şi a morţii, oameni care se refugiază aşteptînd să fie loviţi de durerea pe care nu reuşesc să o simtă. Mi-a plăcut Toţi ceilalţi, i-am înţeles pe acel arhitect frustrat şi pe acea femeie nonconformistă care se confruntă sub masca unor conversaţii care pun în evidenţă respectivele manii şi diferenţe caracteriale. Să ridice mîna cine nu a trăit pe propria piele o astfel de psihodramă amoroasă neurlată, într-un cotidian simplu/banal, cu tensiuni care se nasc printre rînduri. Mi-a plăcut Cealaltă, povestea unei nebunii, aceea a dorinţei pentru un bărbat pe care nu-l mai vrei, dar nici nu vrei să-l vrea o altă femeie. Am văzut filme cu familii disfuncţionale în care lucrurile nespuse cîntăresc mai mult decît cele spuse (Cea mai fericită fată din lume, Tokyo Sonata). Am văzut filme care mi-au plăcut. O istorie completă a eşecurilor mele festivaliere Unde sînt "succesuri", sînt şi "eşece": mi-au plăcut spot-ul festivalului, mai ales rostogolirea pe deal, petrecerile care încurajează consumul (i)responsabil de bere Ursus, Constantin şi Elena, Ştefan Giurgiu căruia de cîte ori îi spuneam "Ciao!" arunca cu un ursuleţ în mine, discursul lui Dorel Vişan de la ceremonia de la Teatrul Naţional, care semăna periculos de mult cu şlagărul Mirabelei Dauer din Poliţist, adjectiv; nu mi-au plăcut scurtmetrajul cu şobolani şi Lili Marleen, actriţa poloneză din Ruptura, de o urîţenie care nu există în natură, ploaia, scaunele de la Republica (vă rog, participaţi în masă la campania "Salvaţi Cinematograful Republica!"), coafura Claudiei Cardinale (un cuib de rîndunici?), faptul că l-am ratat pe Van Damme pe autostradă (mama, care a citit în ziare despre TIFF, m-a întrebat: "Dar de ce s-a dus lumea pe autostradă, nu mai erau bilete în sală?"), dezbaterile post-alegeri europene (despre EBA), identice cu cele din Italia ("Mă lăsaţi să vorbesc?", "Eu nu v-am întrerupt!"). În ultima noapte a festivalului, am avut un vis (subtitrat în engleză!): eram la Cluj, în prima zi de iarnă, ploua, înotam prin ape tulburi, mă duceam la hotel şi mă gîndeam: la noapte dorm la Hollywood şi reuşesc să citesc 4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc! Plimbîndu-mă pe jos de la Republica la nord, înspre Arta, mă cuprindeau fiorii tinereţii şi mă simţeam cea mai fericită fată din lume. Mă opream la librărie să caut în DEX poliţist, adjectiv. Mi se făcea foame şi mă opream involuntar la Casa Ardeleană (toţi ceilalţi se duceau la Roata) să mănînc; nu costa mult, "doar" $9.99. Mă întîlneam cu il divo Kiri, mincinosul, care-mi spunea că sînt şi filme dudă, dar nu era adevărat. Şi mă gîndeam: dragul meu TIFF, ai devenit un festival-mamut, iar eu te iubesc de mult!
