Dilema lui Duka
Acum vreo cîţiva ani, fiind în trecere prin Sighişoara, am intrat să vizitez Muzeul Turnului. La unul dintre niveluri, printre pahare Berzelius, eprubete şi diverse alte obiecte de spiţerie - dacă nu mă înşel, prima farmacie din România a fost deschisă la Sighişoara sau la Sibiu prin 1500! -, era expusă o trusă medievală de ginecologie. Nu mai ţin minte ce conţinea, reţin că arăta ca o valiză cu cîteva instrumente metalice de dimensiuni respectabile. Metale grele - cum spun cei care apreciază muzica heavy-metal -, obiecte care îţi fac părul măciucă numai la gîndul că te-ar putea atinge, darămite să te cotrobăie prin măruntaie sau în locurile cele mai intime. Aşadar, o veritabilă trusă de tortură, asemănătoare cu cea pe care cred că am văzut-o în funcţiune în Creep, un film de groază cu Franka Potente, în care un psihopat desfigurat, care se crede ginecolog, torturează femei în metroul londonez. Nu ştiu cum se face, dar cînd încep să scriu ceva legat de femei ajung inevitabil la filme de groază - aşa că n-am de ce să mă mir că am fost acuzat, nu o dată, de misoginism. Dar dacă tot sîntem aici şi tot am debutat cu stîngul şi într-un registru total nepotrivit pentru o cronică de film - da, acest articol e o cronică de film - daţi-mi voie să continui. După ce am văzut trusa de tortură (pardon, de ginecologie) de la Sighişoara, după ce am mai văzut şi Creep, i-am mulţumit lui Dumnezeu că sînt bărbat. Apoi m-am consolat cu gîndul că între timp medicina a evoluat şi Creep e, la urma urmei, doar un film stupid. Ei bine, nu e chiar aşa: medicina a evoluat, e drept, dar nu la fel peste tot în lume. În Etiopia, de exemplu, nu există ginecologi, cel puţin nu în comunitatea despre care vorbeşte regizoarea Jean Lydall în filmul ei, Dilema lui Duka. De fapt, nu există nici cea mai mică urmă de civilizaţie, bună sau rea. Oamenii din film trăiesc ca acum sute de ani, la cheremul naturii. Se adăpostesc în colibe de crengi acoperite cu paie. Pămîntul roşcat ţine loc de covor în "living" şi, împreună cu vitele şi păsările, e singura sursă de hrană. Negri ca abanosul, bărbaţi şi femei deopotrivă, poartă inele pe fiecare deget, cîţiva cercei în fiecare ureche, brăţări la fiecare încheietură, şiraguri de mărgele colorate în jurul gîtului. Şi o cîrpă în jurul mijlocului. Spuneam deci că nu există ginecolog sau alt fel de doctor; dar nu există nici moaşe. Există doar mame, surori, soacre. Ecografie? Moaşa (soacra) masează burta mamei (a norei): "Vei face gemeni" - zice bătrîna pe un ton grav. În acest loc uitat de lume, femeile nasc natural. Cele care au mai trecut prin această experienţă le ajută pe cele aflate la prima naştere. Înainte de a merge mai departe, daţi-mi voie să fac o mărturisire: n-am fost curios să asist la naşterea copiilor mei şi nici nu-i înţeleg pe acei bărbaţi (alţii decît ginecologii) care vor să fie de faţă - şi eventual să filmeze acel moment (de acord, e unic de fiecare dată şi în fiecare caz) - cînd copilul părăseşte pîntecul femeii. O fi un feeling, nu zic, dar eu unul nu am fost şi nu sînt curios să-l experimentez. Mă veţi înţelege, poate, de ce nu mi-a fost foarte uşor să particip, prin intermediul filmului dnei Lydall, la momentul unic în care o tînără etiopiancă aduce pe lume un copil. Nu mi-a fost uşor, dar m-am uitat cu nesaţ, cu acea curiozitate macabră cu care unii şoferi se opresc la locul unui accident rutier, abia produs, şi caută cu privirea victimele printre fiarele contorsionate ale maşinii. E drept, aici nu vorbim despre moarte, ci despre naştere, dar în Etiopia distanţa dintre cele două e neînsemnată. Cînd simte că i-a venit sorocul, femeia însărcinată se aşază pe vine. De fapt, nu e sigură dacă i-a venit termenul şi dacă nu e cumva una dintre nevoile fiziologice obişnuite. Alte două-trei femei o înconjoară, cea mai vîrstnică dintre ele cuprinzînd-o cu mîinile peste pîntec şi apăsînd ca să iasă copilul. Apa se rupe. De undeva apare un cîine cu coada ridicată. Încearcă să lingă placenta. Femeile îl gonesc. Bătrîna continuă să stoarcă burta mamei şi nu poţi să nu te gîndeşti decît că, cel mai probabil, îi va strivi capul bietului prunc. Dar nu. Copilul iese cu bine, chiar dacă are capul ţuguiat ca Oblio. Moaşa de ocazie îi taie cordonul ombilical şi cu un băţ îi rade de pe piele ceea ce pare a fi o infecţie care mistuie intestinele mamei. Întîmpinat de un stol de muşte, copilul dă primul ţipăt. E băiat. Cam multă realitate pentru o seară de film? Nici pe departe. Mai sînt multe de văzut, mai puţin şocante, dar la fel de interesante. Filmul dnei Lydall e un reality-show concentrat într-un documentar. Cadre lungi, montaj sumar - doar între secvenţele mari. Nu ştiu dacă e curiozitate sau fascinaţia pentru necunoscut ori altceva, dar cred că aş putea sta să mă uit ore în şir la viaţa micii comunităţi, aşa cum alţii se uită la Columbeanu, Bahmuţeanu sau la Noră pentru mama. Vă închipuiţi ce furori ar face un slip Botezatu cu paiete în Etiopia, în rîndul unor oameni atît de pasionaţi de podoabe?... Nu pot încheia fără să vă spun cine-i Duka şi care-i dilema ei. Nu pot? Ba da. Altfel, de ce v-aţi mai duce să vedeţi filmul?
