(Încă o) scrisoare din străinătate
Dragă Luiza, Ce tare că ne-am întîlnit la Clermont-Ferrand! E drept, tu veneai "de după colţ", de la Lyon şi n-ai stat decît două zile, dar erai prima dată la "Cannes-ul scurtmetrajului", în "oraşul lui Pascal şi al uzinelor Michelin" (fraza asta o folosesc de 12 ani de cînd "fac" Clermont-ul, e ca un tic) aşa că m-am bucurat să-ţi arăt parte din el, parcul, "palatul" festivalului (casa de cultură adică...) şi în general. Deci Clermont-ul e cum ai văzut: seamănă cu Braşovul, că are şi vîrful ăla de-i zice Puy-de-Dôme (mereu înzăpezit), are şi-o catedrală care-i ca Biserica Neagră, o piaţă centrală (ce-i drept, mai mare ca aia din Braşov), uzinele Michelin (vezi "Tractorul"), plus străduţele alea înguste cu graffiti care există şi în "oraşul de la poalele Tîmpei" (asta n-am scos-o eu!), mai puţin graffiti-urile. (M-ai pozat lîngă o ciupercă toxică, oare ce-ai vrut să spui?) Sala de presă de la piscină există deja de anul trecut, tu ai crezut că "la piscină" e o metaforă, dar nu e " recunoaşte că e o chestie să te duci să scrii şi să ţi se aburească ochelarii. Şi te-ai pozat şi la "trombinoscop", care e o tradiţie a locului, uite, Magda Mihăilescu (pe care ai cunoscut-o) merge de 19 ani la Clermont şi nu şi-a făcut niciodată... E mişto că poza se pune la "panou" şi te vede toată lumea (toţi se opresc să caşte ochii la poze!) şi pe urmă ştiu de unde să te ia. (Eu te-am luat tot de-acolo, că ai plecat şi era păcat să las poza, cine ştie ce Mr. Smith ar fi furat-o şi din ce motive?) Deci prin prezenta doresc să te informez că, după ce ai plecat, eu am văzut următoarele (nu pun aici decît scurt-metrajele care merită): 1) din programul "Labo" (53 de filme) cel mai mult mi-a plăcut Tierra y pan (mexican, 8 minute), filmat în cîteva planuri fixe " viaţa, naşterea şi moartea pe un cîmp uitat de lume, cu o cocioabă în stînga în care stau înghesuiţi membrii unei familii sărace-lipite şi un cîine în dreapta, legat de lanţ, care latră nici el nu mai ştie de ce; tot "şcoală minimalistă", tot "mizerabilism", dar povestea aia poveristă avea în ea atîta poezie şi atîta disperare că am luat-o cu mine ca pe o poză de pe un panou al tragismului cotidian din lumea largă... (Bun, aici mai era şi Coagulate, de 6 minute, al unui român care trăieşte în Franţa din cîte-am înţeles " Mihai Grecu: interesant, experimental, părea mai mult o videoinstalaţie, dar era atît de bine lucrat (imagine, montaj, tot) că mă gîndesc că ar merita văzut şi la noi; şi un canadian, Next Floor (12 minute), care era foarte tare " aşa, o combinaţie de Marea crăpelniţă cu Terry Gilliam " în care nişte meseni mari-burjui, îmbrăcaţi ca de operă, coboară treptat pe scara evoluţiei pe măsură ce înfulecă fineţurile gastronomice pe care un personal stilat, cu mănuşi albe, li le pun în faţa ochilor... mă rog, "coboară" e un fel de-a spune, de fapt cad, zbang, cu podea cu tot, moment în care, invariabil, maître d’-ul respectiv apasă pe un buton şi tot personalul aleargă un etaj mai jos pentru a-i servi în continuare... Mi s-a părut o distopie ecologistă foarte eficientă; şi Danse macabre, tot canadian (8 minute), dar pe ăsta am impresia că l-ai apucat " cu acea balerină care moare şi ultimul ei "dans", spălată-îmbălsămată-şi-aranjată, la morgă, este pe "Casta diva" a Mariei Callas?... Mi s-a făcut pielea de găină ca să-ţi spun drept, "conceptul" era extrem de îndrăzneţ şi, ei da, macabru, dar exista o poezie şi acolo şi o graţie gravă şi o ultimă durere, aşa, care m-au bîntuit mult timp după aia...; şi o animaţie australiană cam lungă (25 minute), Chainsaw, dar făcută brici (sau fierăstrău, ca titlul) în care apăreau Ava Gardner şi Frank Sinatra şi o scenă de sex cum n-am mai văzut în nici o animaţie, ţi-e clar că n-or să-l nominalizeze la Oscar; şi un scurt francez, Stress (7 minute), mă şi mir că l-au selectat pentru că era cu o bandă de racaille, băieţi de băieţi violenţi "dintre blocuri" (HLM-uri, la ei) cu origini amestecate (eufemism) care distrug, înjură, scuipă şi caftesc rău de tot tot ce-ntîlnesc în cale " un fel de videoclip pe-o muzică de te doare capu’ " iar la sfîrşit îi dau una-n cap chiar celui care-i filmează şi camera (Beta) cade-ntr-o rînă aşa, ca-n finalul de la Starea lucrurilor al lui Wenders... brrr!) 2) din programul "Comédies musicales" (21 de filme) mi-au plăcut 3: americanul Pretty Dead Girl (22 minute), cu un " n-o să crezi! " tînăr lucrător la morgă (nu ştiu cum le zice că "infirmier" nu poţi să-i zici) care mai e şi necrofil (deci omu’ lucrează unde trebuie) şi care dansează (vezi mai sus) şi face tot felul de chestii cu moartele drăguţe (vezi titlul) care-i trec prin mînă... Fata de la recepţie se îndrăgosteşte de el, dar îşi dă seama că n-are nici o şansă aşa că se sinucide ca să se poată "combina" cu el! E aşa, un fel de Romeo şi Julieta (să ne scuze Shakespeare) combinat cu The Loved One (romanul lui Evelyn Waugh) la care rîzi copios dacă te lasă sensibilitatea (pe mine m-a lăsat) şi cu cîteva numere, de le zice "muzical-coregrafice", foarte bune; apoi suedezul Hjärtslag (asta înseamnă Bătăi de inimă, 15 minute) care se petrece într-un spital, cu un tînăr cool care aterizează pe acoperişul spitalului dintr-un elicopter, ochelari de soare