Cannes 61: o lume care dă pe-afară
Adevărul e că m-am "fript" de atîtea ori, cu preşedinţii-mari-regizori (şi favoriţi ai mei), încît eram pregătit să suflu şi-n iaurt anul acesta! Or, palmaresul Penn chiar vine ca o surpriză - plăcută, cum spuneam. (Pe lîngă plăcuta surpriză de a sta la Cannes c/o Henkel!) O scurtă recapitulare a decepţiilor: Martin Scorsese, marele "Marty", dă Palme dâOr-ul lui Theo Angelopoulos pentru al său, interminabil, Eternitatea şi o zi; Quentin Tarantino face figura şi, împotriva tuturor pronosticurilor (şi a bunului simţ), dă Palma lui Michael Moore cu al său penibil Fahrenheit 9/11; şi Wong Kar-wai, în fine, îl budează pe Almodovar (atunci, în competiţie cu splendidul Volver) pentru a-i conferi o Palmă (de o viaţă aşteptată) lui Ken Loach cu al său banal The Wind That Shakes the Barley... Aranjamente de culise, politici & interese, principiul (valabil şi la Cannes) "N-a luat cînd trebuia, hai să i-l dăm acum"? Poate. Dar iată ce crede Sean Penn într-un interviu apărut a doua zi după decernarea premiilor, în Le Monde, despre Michael Moore şi al său Fahrenheit: "E un film important, care va avea un impact pe termen lung ca arhivă istorică (subl. m.). În acelaşi timp, n-are nimic din ceea ce îmi place mie în cinema". Care va să zică unul dintre artiştii americani cei mai angajaţi, de aceeaşi parte a baricadei cu Moore, un - ca şi acesta - notoriu inamic al politicii lui Bush jr. spune, iată, ceea ce noi am spus atunci cînd pseudo-documentarul de propagandă al lui M. Moore a ieşit pe ecranele noastre: anume, că filmul n-are valoare cinematografică, ci doar politică; or, eficacitatea lui politică dovedindu-se nulă (Bush jr. a fost reales), nu rămîne decît (cum spune Penn) valoarea de "arhivă istorică"... Cînd am scris noi înşine acest lucru, stîngiştii locului - virulenţi cum îi ştim - ne-au făcut în toate felurile (iarăşi, după cum le e felul); ne rămîne satisfacţia de a ne vedea confirmaţi chiar "de la sursă". "The Exchange" ex-"Changeling" Anul acesta, probabil că surpriza cea mai neplăcută (dar ce spun? Şocul!) a fost pentru Clint Eastwood şi susţinătorii lui încăpăţînaţi. Clint, "spaghetti-cowboy-ul" convertit la regie, Eastwood, considerat de unii (nu de noi!) un mare auteur şi intronizat deja ca un "clasic" în viaţă, a fost prezent în competiţie cu ultimul său titlu, The Exchange (ex-Changeling), o (melo)dramă judiciară cu Angelina Jolie în rolul principal. (Gurile rele spun că dl Eastwood a sunat personal "la festival" pentru a-şi propune filmul în competiţie...) Indiferent care e adevărul, filmul a fost proiectat în competiţie, avînd parte - conform automatismelor de rigoare în vigoare - de aplauze şi cronici înflăcărate (din partea americană, un singur bemol: cronica reţinută a Manohlei Dargis în New York Times - care, tocmai de aceea, a avut un şi mai răsunător ecou). Problema lui The Exchange nu e că ar fi un film prost; e că nu e un film aşa bun! Partea bună, totuşi, e că Eastwood se întoarce în timp (prin 1928, cînd se petrece acţiunea filmului), regăsindu-şi acolo izvorul formal: mai toate filmele sale arată cam de pe atunci, doar că acum, în fine, forma şi-a întîlnit fondul. Şi totuşi, povestea promitea; inspirat de un caz real din epocă, The Exchange conţine o situaţie care, pe alte mîini (şi, mai ales, după alt cap), ar fi putut deveni subiectul cu adevărat principal al filmului: o mamă căreia îi dispare băieţelul de nouă ani este forţată aproape, de poliţie, să "recunoască" un copil necunoscut drept fiul ei... Este o situaţie aproape kafkiană, cu un imens potenţial psihologic (şi, eventual, filozofic), pe care The Exchange o rasoleşte gospodăreşte, metodic-hollywoodian. Mama (Christine Collins pe numele ei real) este americancă, aşa că n-are timp (nici dispoziţie) să se înfioare/alieneze/angoaseze zilnic în faţa micului "mutant" oficial (copilul de împrumut este mai scund cu vreo zece centimetri, este circumcis şi "seamănă" cu fiul dispărut cum semăn eu cu Marius Chivu); în plus, este telefonistă (pe vremea aceea, telefonistele umblau pe patine cu rotile la serviciu, dacă erau şefe... dna Collins/Jolie era şefă), deci o femeie practică, încrezătoare în justiţie şi în "the American way of life" - cum să renunţe să spere, să dis- şi trispere şi să înnebunească, în aceste condiţii?? Nu-i nimic, are grijă de asta poliţia din Los Angeles, al cărei şef o bagă într-un azil de nebuni pentru că femeia "refuză să-şi recunoască" odrasla - deci nu e în toate minţile. Urmează, aşadar, mai multe scene în care asistăm cum este abuzată (medical) dna Collins/Jolie, cum li se fac electroşocuri altor paciente politic-"recalcitrante", cum întreaga instituţie este un infern (în fine) kafkian, pre-Gulag, ş.a.m.d. Unde se întîmplau toate astea, în URSS-ul lui Stalin? Nu, în SUA lui Coolidge! Dna Collins/Jolie însă strikes back - tocmai pentru că sîntem în SUA, iar în SUA, chiar şi cînd ai ghinionul să treci printr-un gulag psihiatric, la capătul tunelului te aşteaptă, întotdeauna, happy end-ul! Dna Collins/Jolie devine un fel de mamă eroină, suficient de puternică să treacă fără să se deşire, la rîndul ei, peste revelaţiile macabre aduse de diegeză (fiul ei se pare că a fost ucis de un ucigaş în serie care mai căsăpise alţi 20 de copii...). Şi tot aşa - (melo)dramă, cum spuneam: cînd penală, cînd medicală, cînd socială, filmul propunîndu-şi, parcă, să bifeze cît mai mult din "substanţa" poveştii şi să nu lase nimic nebifat - nici corupţia poliţiei, nici abuzurile psihiatrice, nici crimele în serie. Politica şi tendinţele A fost o ediţie politică? Da, dar nu în sensul de a "face politică", ci mai mult în acela de a "avea politică". Politica avută de această ediţie (a 61-a, dar prima pentru Thierry Fremaux în calitate de delegat general) a fost de a avea 22 de filme în competiţie, plus 20 în secţiunea "Un certain regard". Unii s-au plîns de faptul că lista completă a filmelor din competiţie a fost anunţată tîrziu (cu, mai ales, ştirea - "bombă" - acum, pentru reputaţia dlui Fremaux - că filmul care a primit Palma a fost inclus in extremis!); sincer, nu m-a afectat în vreun fel - şi, în ce mă priveşte, mă ghidez după principiul (politica, dacă vreţi): nu contează cînd, contează să fie bun(ă). Or, selecţia Cannes 61 a fost bună - chiar foarte bună, pe ansamblu. OK, n-au fost "capodopere", dar, cum am spus şi la o emisiune France Culture (la care am pariat pe Gomorra - Entre les murs încă nu se văzuse, la acea dată), este irealist - şi mai mult o nevroză festivalieră - să aştepţi "capodopere" în fiecare an: capodoperele ţin de excepţionalitate, dacă ne-am trezi cu capodopere an de an am ajunge la inflaţie, iar valoarea capodoperei, în consecinţă, ar scădea. La emisiunea respectivă (animată de Arnaud Laporte şi de Antoine Guillot) au mai participat Charlotte Garson (redactor-şef adjunct la Cahiers du cinema), Lisa Nesselson (de la Screen, membră în juriul FIPRESCI) şi N.T. Binh (de la Positif); prima întrebare a fost chiar aceasta - cum ni se pare competiţia şi dacă putem "degaja" unele tendinţe. Am răspuns că, în ce mă priveşte, cred că este (a fost) ediţia cu cele mai multe filme în care joacă actori neprofesionişti de cînd "fac" Cannes-ul (12 ani) - cel puţin o mînă de titluri: Leonera, Gomorra, Linha de passe, 24 City, Entre les murs. Multe filme, de asemenea, avînd în centrul poveştilor familia (vezi Leonera, Un conte de Noel, Linha de passe, Three Monkeys, Serbis, Two Lovers, La mujer sin cabeza, Adoration...), familia de împrumut (Blindness, Leonera, Entre les murs...) sau "familia" în sens mafiot (Gomorra, Il Divo...). Filme pe subiecte sensibile, dure, adesea politice (vezi Waltz with Bashir - din păcate nepremiat, Il Divo, Che...). Filme cu şi despre copii, adolescenţi - cel mai adesea, dramatice sau la limita documentarului (Linha de passe, Gomorra, Entre les murs...). O imagine disperată, dementă şi dezolantă a lumii în care trăim - Blindness (ecranizarea după Saramago, care a deschis festivalul) a dat tonul. Imagini fără menajamente, puternice sau puternic disconfortante, iritante, alienante... Un "decupaj" din lumea în care trăim, de care Cannes-ul pare rupt (petreceri, staruri, limuzine şi vile de lux...), sau măcar "securizat", dar care, de fapt, răbufneşte pe ecran - precum toaletele din filipinezul Serbis sau capra, venită nu se ştie de unde, care traversează ecranul în acelaşi film. Lumea "de afară", mereu "refluită", refulată - dar care, cum ştim, revine întotdeauna cu o putere direct proporţională încercărilor de a o înăbuşi... Revelaţii, replici şi restul La revelaţii - cu siguranţă Gomorra al lui Matteo Garrone: film despre Mafie (aici, aceea napolitană, Camorra) şi ecranizare a unui roman scris de tînărul Roberto Saviano (co-scenarist al filmului), jucat (în parte) de neprofesionişti - adică chiar de băştinaşi... Poate cel mai adevărat film cu mafioţi - un fel de versant neorealist, brut, de-glamourizat al filmelor americane... Şi Entre les murs al lui Laurent Cantet: un, cum spuneam, aproape-documentar, jucat în întregime de neprofesionişti între cei patru pereţi ai sălii de clasă a unui liceu din al 20-lea arondisment parizian - amuzant, alarmant, pasionant şi entuziasmant; un film pe care ar trebui să-l vadă toţi profesorii & elevii din toată lumea... Replici - au fost multe, dar preferata mea e aceea rostită de Giulio Andreotti, alias Tony Servillo, în Il Divo al lui Paolo Sorrentino: "Unii vorbesc cu Dumnezeu, eu vorbesc cu preoţii. Preoţii votează, Dumnezeu nu". Restul - pe
