ASTRA FILM FEST: Efecte speciale într-o clădire gri
Totul se întîmplă într-un singur loc: Casa de Cultură a Sindicatelor din Sibiu. Un hol vast, panouri cu fotografii din expoziţie - locuri şi oameni din Transilvania -, la dreapta e sala cea mică, sala B, sus pe scări, sala A, "de festivităţi"; tot sus, "cantina" improvizată, mese lungi din lemn, paharele cu vin de Recaş, roşu şi alb, bucătarul cu bonetă galbenă, despre care doar unii spun că-i simpatic, ecleruri cu ciocolată şi murături, din nou jos, "clubul", tejgheaua de bar, televizoare pe care poţi vedea frînturi din filme, cîteva mese, cafea, apoi, în spatele unor panouri, oamenii "din culise", "aici stăm noi, ca şobolanii!", rîsete, voluntarii care "mişună" peste tot, maximum 25, te întreabă cum te simţi, dacă le spui că îţi place, se bucură, "asta pentru noi e cea mai mare satisfacţie!", am văzut în România şi voluntari fericiţi. Aşadar, n-ai cum să te rătăceşti, n-ai unde să mergi în altă parte, după cîteva ore te simţi de-al casei şi e ciudat sentimentul că un astfel de loc te poate face să te simţi confortabil, destins. Clădirea are ceva socialist, faţada e gri, pereţii poartă urmele unor mai vechi gazete de perete, toate unghiurile sînt drepte, filmul din deschidere, Cold Waves al lui Alexandru Solomon, ne poartă în timp, în urmă cu 20 de ani, se opreşte lumina în timpul unei proiecţii, e o pană de curent în oraş, ieşim din sală, aşteptăm pe hol în semiîntuneric şi fumăm, nu e nici o urmă de frustrare, sîntem în anul 2007, la un festival de film documentar. Astra Film Fest este cel mai bun exemplu despre cum se poate metamorfoza un spaţiu în funcţie de un eveniment. Se tot vorbeşte despre cum ar trebui "fabricat" şi "ambalat" un act cultural, ca să aibă succes la public. Nu-mi dau seama care sînt, de fapt, dimensiunile succesului acestui festival, însă la Sibiu am simţit apartenenţa la un grup. E o experienţă pe care n-am trăit-o la alte festivaluri de film. Şi pentru că tot vorbim despre antropologie vizuală, aici faci parte dintr-un "trib". Nu sînt doar oamenii din "breaslă", nu sînt doar cei direct interesaţi de filmul documentar, nu sînt doar acei regizori străini care, fără să fie bine păziţi - ca Peter Greenaway în Deltă, pentru a nu fi deranjat de fani -, se instalează abordabili la o masă de la "club", mănîncă un sandviş "studenţesc" de-al nostru şi fumează o ţigară de foi de-a lor. Seara, holul acela "festivist" se umple de alţi oameni pe care nu ştii de unde să-i iei, deşi îţi par cunoscuţi. Oameni care cumpără bilete, văd filme, poartă conversaţii lejere şi, aproape de miezul nopţii, pleacă. E un public "normal" şi, de fapt, toată normalitatea asta îţi pare cunoscută de undeva. La unul dintre cele mai trenante filme despre migraţie, un grup de adolescenţi a ocupat un rînd întreg. S-au foit vreo cinci minute, şi-au cerut unul altuia gumă şi şerveţele, după care n-au mai scos o vorbă şi pur şi simplu s-au uitat la film. În 4 zile, am văzut 9 filme şi vreo 5 jumătăţi. Unii critici spun că la un festival de film nu-i indicat să vezi mai mult de 4-5 filme pe zi. Impresiile se amestecă, te bulversează. Am descoperit că avantajul la filmul documentar este că poţi să mai intri şi să mai ieşi din sală, nu pierzi acţiunea, dar poţi prinde esenţa. De fapt, multă lume asta făcea, se plimba de la o sală la alta. Documentarul îţi dă o anumită libertate, ca spectator, deşi durata sa optimă pare cea stabilită de televiziuni, în jur de 50 de minute. Selecţia de la AFF a fost impecabilă, nu au existat diferenţe majore de valoare între filme. S-ar putea desprinde şi cîteva teme "la modă" printre realizatorii de film documentar. Una dintre ele este migraţia şi am văzut mai multe filme de autori străini despre România decît documentare realizate de români pe această temă. Tendinţa este de a transforma tema migraţiei într-un "road movie", cu un paralelism între cele două lumi: cea de aici, în felul ei idilică, pe care migranţii vor să o lase în urmă, şi cea din Vest, o lume a mirajului. O altă temă se referă la statutul şi problemele femeii în societatea modernă. Am văzut două filme asiatice cu şi despre femei care pot să pară "de pe altă planetă" pentru un public european, deşi puternicul substrat social este acelaşi. Şi am mai văzut filmele halucinante, cu efect de sedativ, ale lui Michael Yorke despre India, o Indie a lui Yorke, "personalizată", deşi ilustrează o altă tendinţă, de explorare a unor lumi şi credinţe aparent inaccesibile. Cît despre maniera de realizare, autorii de documentar încearcă mai mult ca oricînd să relaţioneze cu personajele lor, să trăiască împreună cu ele în timpul filmărilor, schimbîndu-le uneori accidental destinul. Unde mai puteţi vedea filmele de la Astra Film Fest? Cinci dintre ele pot fi vizionate chiar pe site-ul festivalului, din nou o iniţiativă inteligentă a organizatorilor despre care ai senzaţia că improvizează în permanenţă, însă toate "improvizaţiile" lor sînt reuşite.
