DocumFest: o primă ediţie

Este pentru prima oară cînd am participat la un festival de film aflat la ediţia întîi. Am fost la festivaluri care acumulaseră deja experienţa unor ani, nu foarte mulţi, însă suficienţi pentru a intra într-un ritm al lor, pentru a crea o atmosferă. Presupun că tot secretul acestei experienţe de organizare nu constă în a-ţi propune să întinzi covorul roşu acolo unde nu este cazul sau să alungi ţînţarii din locurile lor de baştină, ci în a repeta lucrurile bune care s-au întîmplat deja în ediţiile precedente şi în a-ţi surprinde invitaţii cu altele noi, care însă să facă parte din acelaşi "peisaj". Importantă este, desigur, selecţia filmelor, căci lumea vine în primul rînd ca să vadă filme, mai puţin pentru evenimentele de tipul cocktail & party, deşi au şi ele rolul lor. Organizatorii nu pot pleca însă de la premisa că cineva (în afară de membrii juriului) va vedea toate filmele proiectate în cadrul unui festival. Mai mult de cinci filme pe zi mi se pare deja o overdose. La ora 9 dimineaţa, de obicei sălile sînt goale, iar seara cu toţii preferă socializarea filmelor. De aceea, există mai multe săli, proiecţii paralele, reprogramarea filmelor la ore diferite etc. Proiecţiile paralele în cadrul aceleaşi locaţii sînt ideale pentru un festival de film documentar. La Astra Film Fest mi-am descoperit plăcerea de a nu urmări întotdeauna un documentar cap-coadă, decît dacă subiectul mă interesează foarte tare, ci de a mă plimba de la o sală la alta, de a prinde începuturi şi finaluri, fragmente din care îţi poţi face cîte o idee despre mai mult de cinci filme, fără ca la sfîrşitul zilei să te simţi epuizat şi ameţit. Este libertatea publicului de festival de a face zapping fără a avea o telecomandă şi de a se implica la un mod mai lejer şi personal. În cadrul preselecţiei de la DocumFest, un festival internaţional de film documentar care a avut loc la Timişoara între 6 şi 8 noiembrie, au fost 183 de filme din 30 de ţări. După preselecţie, au mai rămas 44 de filme. Toate aceste filme au putut fi vizionate în cele trei zile de festival. Am reuşit să văd zece filme şi vreo cinci fragmente de film. Exista şi o videotecă unde puteai vedea o parte din filmele pe care le-ai ratat. Locaţia, Centrul Regional de Afaceri Timişoara, este o clădire modernă, lipsită însă de farmecul vetust al Casei de Cultură a Sindicatelor din Sibiu, locul unde se desfăşoară Astra Film Fest. La parter se organizase un tîrg de joburi, aşa că puteai intra la film cu pliante în mînă, de genul "Vrei să lucrezi în domeniul IT?", primite de la tinerii care te acostau la intrare. Însă cîţiva dintre cei veniţi pentru joburi urcau şi la etaj, ca să vadă filme, aşa cum, de exemplu, nişte studenţi americani au venit pe banii lor din State, după ce au aflat despre festival de pe Internet. Festivalul a fost organizat de TVR Timişoara, cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului Local, dar şi al Institutului Cultural Român. De fapt, a fost iniţiativa unui singur om: Lucian Ionică, director al TVR Timişoara şi profesor la Universitatea de Vest. Dintre cei mai buni studenţi ai săi şi-a "recrutat" voluntarii care formau o echipă ce părea şcolită la alte festivaluri de film. De altfel, toate gafele de organizare inerente unei prime ediţii (de genul "Stinge lumina!") au fost relativ mici pe lîngă cele de la festivaluri de film "cu tradiţie" de prin Bucureşti care au ajuns de fapt să fie evenimente bifate pe agende de lucru şi care înghit nejustificat o groază de bani. Toate filmele au avut subtitrare în limba română. Am insistat pe toate aceste detalii care ţin de management de festival pentru că, în primul rînd, DocumFest se află la ediţia I, iar al doilea motiv este că puţini ştiu ce înseamnă să organizezi un festival de film în România. Ce înseamnă să alergi după bani, să te bazezi pe promisiuni fictive şi pe un sprijin care de multe ori e inexistent şi, în acelaşi timp, să nu renunţi la standardul de calitate pe care ţi l-ai propus. Lucian Ionică a fost întrebat ce înseamnă pentru cinematografia românească acest festival. "Nu înseamnă mare lucru pentru că sîntem la început. Cînd va creşte, în ediţiile următoare poate să însemne o posibilitate de a cunoaşte realizatori de filme documentare, tendinţe noi, de a face cunoscut filmul documentar şi pe autorii săi." Un răspuns decent care merită consemnat. M-a surprins plăcut prezenţa discretă şi constantă a membrilor juriului, printre spectatori. Simpatici şi abordabili. Preşedintele juriului, David Lowen, a fost director general la Euronews şi este membru în Consiliul de Administraţie al Organizaţiei Europene a Televiziunilor Regionale. Ceilalţi sînt realizatori de documentare, teoreticieni şi critici din Germania, Franţa, Olanda, Serbia; era prezentă şi o doamnă de la TVR. Discuţiile lor s-au învîrtit mai ales în jurul selecţiei şi jurizării unor documentare distincte care aparţin unor subgenuri diferite, căci în competiţie au fost atît filme de televiziune, cît şi filme de autor, filme cu pretenţii comerciale şi cu buget mare, dar şi documentare cu buget mic, documentare situate la limita filmului antropologic, eseuri cinematografice şi filme de investigaţie jurnalistică. Deşi România era ţara gazdă şi majoritatea realizatorilor români au venit la festival ca să-şi prezinte filmele şi unii ca să întrebe publicul după vizionare: "V-a plăcut?" (producţiile româneşti au fost peste medie, dar n-au strălucit), juriul n-a acordat premii de încurajare sau din politeţe. Marele Premiu a fost cîştigat de un film estonian, Alyosha, despre soldatul de bronz din centrul Talin-ului, simbolul ocupaţiei sovietice care a rămas la locul său şi care reprezintă pentru naţionaliştii din Estonia singura legătură cu identitatea lor. Juriul a subliniat faptul că acest documentar s-a remarcat de la bun început printre toate celelalte. Un alt premiu important, Premiul pentru cel mai bun documentar de autor, a revenit unui film despre opera lui Brâncuşi, realizat şi produs de doi portughezi. Filmul austriac care a cîştigat Premiul pentru cel mai bun documentar de televiziune, Rule of law al Susannei Brandstätter, este povestea unui proces intentat unor deţinuţi acuzaţi de omor prin lapidare în Kosovo, un film impecabil realizat din punct de vedere jurnalistic. Răzvan Georgescu a cîştigat cu Testimony Premiul Special al Juriului. Este vorba într-adevăr despre un film special căruia e foarte dificil să-i acorzi un premiu anume. Un film lucid, cerebral, la limita filmului de autor, însă respectînd "regulile" comerciale, mai mult sau mai puţin impuse de către producători, care transmite o emoţie estetică, la care nu te aşteptai. La masa rotundă cu tema "Documentarul, de la Est la Vest" s-a discutat din nou despre TVR. Despre faptul că producătorii independenţi de film documetar nu sînt încurajaţi în nici un fel să colaboreze cu televiziunea publică. Portiţa deschisă de Tudor Giurgiu care permitea să se lucreze cu "externi" a fost închisă la loc prin desfiinţarea singurului post de commissioning editor, acea persoană din instituţie care coordona proiecte independente. Televiziunea publică vrea să lucreze exclusiv cu angajaţii ei. Iar angajaţii au diverse firme şi firmuliţe care livrează "produse" TVR-ului. Pe de altă parte, iniţiativelor prea îndrăzneţe care nu "corespund", li se pun beţe în roate. Discuţia nu s-a încheiat în nici un fel. Un taximetrist din Timişoara m-a întrebat ce se întîmplă la Centrul Regional de Afaceri şi i-am răspuns că e un festival de film documentar. "Eu nu mă uit niciodată la filme. Cred că n-am văzut un film de zece ani. Nu-mi plac. Mă uit la sport. Numai sport. Fotbal, tenis, handbal, chiar şi patinaj, sport să fie!" Nu i-am mai dat nici o replică, însă am apreciat şi mai mult faptul că mai există oameni care au curajul să organizeze un festival de film.