Drumul spre Salonic
Mariei Dinulescu Cresc odată cu TIFF-ul de Salonic: a ajuns la a 48-a ediţie, exact vîrsta mea. Şi cred că merg deja de vreo 10 ani, trecînd de la t-shirt la impermeabil şi, mai nou, la palton gros: datele festivalului s-au tot mutat, dinspre începutul lui noiembrie spre sfîrşitul lui... Oraşul Din fericire, oraşul nu s-a mutat: e-n acelaşi golf, cu aceeaşi faleză plină-ciorchine cu cafenele de fitze (între timp s-a deschis una nouă, "Pollock", cu firma "drippuită" ca-n pînzele expresionistului-abstract...), cu acelaşi cartier vechi sus pe colină (unde, ţii minte, te-am dus...), cu aceeaşi panoramă care-ţi taie răsuflarea tot acolo, lîngă zidurile cetăţii (unde ne-am fotografiat...), cu acelaşi restaurant ştiut de cine trebuie din scuarul Aristotel nr. 8 (unde, fireşte, am mîncat...) şi cu aceleaşi zeci de uzerii în care, de asemenea, se mănîncă bine (şi, deocamdată, ieftin...). De anul trecut, "fac" Salonicul de două ori pe an: o dată pentru TIFF, altă dată pentru "Premio Europa per il teatro". Văd, deci, oraşul şi primăvara, şi toamna; e mişto în ambele anotimpuri! Dar a fost prima oară, în 2007, că am sosit la Salonic nu dinspre Bucureşti (sau Atena, ca acum doi ani cînd a fost un coşmar!), ci dinspre Londra - după Romanian Cinema: A Journey, festivalul de film românesc organizat de ICR Londra, care a fost un triumf (şi unde, de asemenea, ne-am văzut...). Asta a făcut să am şi mai puţine zile la dispoziţie (trei!) să-mi fac o idee despre selecţie. "O idee", cu asta am şi rămas; voi reveni... Să mă-ntorc la oraş, de care nu mă mai satur. Întîmplarea face că, pe cursa Bucureşti-Viena-retur (cu care m-am deplasat pentru celălalt festival de film românesc - despre care a scris cu atîta empatie Horia Marinescu în ultimul nr. din 2007), am găsit - în revista oferită de Austrian Airlines - un material despre Salonic: "24 Stunden in Thessaloniki". L-am rupt, frumos, din revistă şi l-am luat cu mine. În şapou zicea: "24 de ore e cam strîns. Uite cum puteţi profita din plin de scurta călătorie"... Ce-i drept, am stat ceva mai mult, dar aveam şi avantajul - cum spuneam - de a fi familiarizat cu Salonicul şi cu miile sale de mîţe. (În articol nu se pomeneşte nimic despre această comoară a oraşului, ruşine!) "Programul" făcut, nemţeşte, de austrieci, suna aşa: "8,33 - Dincolo de perdele e marea. Iar înainte de mare, Piaţa Aristotel..." (mda; bifată deja!); "10,01 - Cumpăraţi-vă boabele colorate de aici - şi presăraţi-le în urma voastră pentru a regăsi drumul înapoi prin labirintul oriental care este piaţa centrală din Salonic..." (bifată şi asta - şi, hai să fim serioşi, nu e chiar atît de încîlcită!); "12,49 - Ar fi nedrept să traducem Ťuzerie» prin Ťcîrciumă unde se bea uzo», deşi, cu siguranţă, uzo curge în valuri pe-aici..." (şi este, împreună cu muzica grecească, singurul lucru care nu-mi place defel!); "15,11 - Faceţi o plimbare, după masă, printre ruinele istoriei. Pierdeţi-vă prin cartierul Kamara, plin de vestigii bizantine..." (vestigiile ca vestigiile, dar pisicile tolănite printre ele fac toţi banii!); "16,49 - Cer albastru peste Turnul Alb" (blabla; turnul cu pricina nu e mare scofală, dar drumul pînă la el - pe bulevardul Nikis, cel cu zeci de cafenele pe stînga şi cu marea în dreapta - chiar merită!); "18,04 - Luaţi un taxi pînă la ruine. Drumul pînă la vechiul oraş este destul de abrupt..." (asta, ce-i drept, aşa e! Mai ales cînd dai peste un şofer de taxi care nu era din Salonic, care era în prima zi de taximetrie, care nu avea GPS şi care, pînă în vîrf, a sunat de nenumărate ori la un coleg să-i zică exact cum să ajungă... Dar a fost haios omuâ, ne-a făcut să rîdem!); "19,31 - Vechiul oraş Odiseu cu oaza sa de taverne. Labirintul de ulicioare din partea de jos a oraşului se numeşte Ano Poli..." (îmi aduc aminte că traducătorul serialului Sex and the City a "echivalat", o dată, o trattoria italienească prin... "tavernă"! Somnul culturii naşte rîsete...). Asta ar fi, deci, varianta scurtă a Salonicului, c/o Austrian Airlines; varianta lungă e-n capul meu - şi se deschide necontenit în zeci, sute de "ulicioare" labirintice, dînd ba înspre un mic scuar cu fîntîni în mijloc - unde te poţi opri să mănînci sardele, creveţi şi suvlaki date pe gît cu berea "Mythos", - ba înspre mici mănăstiri îngropate-n pămînt, nu încă ruine - cu crescătorii de păuni ce-şi înfoaie cozile la apus, în clinchetul stins al clopotelor -, ba înspre marea cu cafenelele sale ca nişte valuri înspumate - rămase în chip de cristale nemişcate pe ţărm -, ba înspre piaţa Modiano (pe care nu ştiu dacă Patrick o va fi vizitat-o...) -, cu vîrtejul ameţitor al mirosurilor de peşte, crustacei şi legume, al culorilor pestriţe forfotind non-stop ca-ntr-un caleidoscop şi al ţipetelor ca de păuni ale zecilor de vînzători care cheamă, cîntăresc şi împachetează la repezeală toate fructele pămîntului şi recolta alunecoasă a mării... Salonicul se înfoaie, de-adevăratelea, ca un evantai, oriunde-ţi întorci privirea, este un oraş-păun cu pene pe care scrie "Trapeza" (adică bancă), "Atoma" (adică individ) sau "Exodos" (adică ieşire)... Cu excepţia Romei şi-a Lisabonei, nu ştiu vreo altă urbe - pe lumea asta, din care n-am văzut nici un sfert - care să mă îmbete-ntr-atît cu parfumul locurilor sale, amestec de iod, peşte, tămîie şi scorţişoară. Oraş-himeră: labe de lut şi aripi lungi de pasăre. Festivalul Mi-am făcut, ziceam, "o idee" despre selecţia acestei ediţii (a 48-a), deşi am ocolit competiţia propriu-zisă (e mai frustrant să vezi cîteva titluri şi-apoi să-ţi dai seama că nici unul n-a fost premiat, decît să nu vezi nimic!). Din fericire pentru mine, văzusem şi filmul de închidere - adorabilul The Darjeeling Limited al lui Wes Anderson, pe care-l bifasem la Venezia şi care o să intre şi pe ecranele noastre -, şi cîteva din "highlights"-urile ediţiei (My Blueberry Nights al lui Wong Kar-wai şi Irina Palm al lui Sam Garbarski - care, de asemenea, va fi lansat în România). Nae Caranfil (membru al juriului) era omagiat printr-o retrospectivă - în secţiunea "Balkan Survey" -, aşa încît, cu tot dragul de Nae, am sărit-o şi pe aceasta (contribuisem însă cu o cronică despre Filantropica în catalogul scos cu acest prilej - în care versiunea în engleză a fost măcelărită copios de un "traducător" pus pe stilizare...). Aşa că nu mi-a mai rămas de făcut decît să-mi compun, cu selecţia în faţă, propria mea selecţie. Am ales bine, zic eu. Snow Angels, ultimul film al independentului american David Gordon Green (era să scriu "Gordon Brown"!) - care cîştigase deja, la Salonic, trofeul "Alexandru cel Mare" pentru filmul de debut, George Washington -, era proiectat în secţiunea "Independent Days". În el joacă Sam Rockwell - prezent la TIFF, cu cîte-o nouă frizură în fiecare zi - şi Kate Beckinsale - care face aici cel mai bun rol al său! Este o poveste cam neagră - o dramă familială în care Rockwell interpretează (e OK, dar nu m-a dat pe spate) rolul unui individ cam slab de minte, fundamentalist religios, despărţit de Kate Beckinsale cu care are o fetiţă (fetiţa se îneacă). Personajul lui Rockwell face o fixaţie pentru fosta sa soţie şi, în punctul culminant al filmului, o duce în pădure şi o omoară, după care se sinucide. Tot el citează, la un moment dat, o frază foarte frumoasă - habar n-am a cui, că a lui nu poate fi: "Yesterdayâs history, tomorrowâs a mystery, today is a gift - thatâs why itâs called present". (Greu de tradus, pentru că se bazează pe un joc de cuvinte: "Ieri e deja istorie, mîine e un mister, azi e un dar - de aceea se numeşte prezent"; în engleză, "present" are şi sensul de "dar"/ "cadou", şi acela de "prezent"...). Ăsta e şi sensul filmului lui Gordon Green: acela că nu poţi întoarce timpul înapoi, nu ştii ce va fi mîine, aşa că mai bine să profiţi de prezent. Pare banal, dar în film e mai mişto. Alt film american pe care nu-mi pare rău că l-am văzut este mult-comentatul (de atunci) The Savages, al Tamarei Jenkins. Era prezentat în altă secţiune - "Special Screenings". Tot o dramă de familie (familia pare să fi fost, din cele cîteva filme văzute la Salonic, tema principală a acestei ediţii), dar cu mai mult umor decît în Îngerii de zăpadă al lui Gordon Green - şi, cumva, cu mai multă graţie: Philip Seymour Hoffman (fabulos!) şi Laura Linney (fantastică!) joacă rolurile unor fraţi care nu se văd cu anii şi care trebuie să se "reconecteze" atunci cînd tatăl lor - care nu fusese tocmai un model de părinte! - se apucă să scrie pe pereţii băii cu propriile excremente. Hoffman (un profesor universitar cu o personalitate taciturnă, dar fermă) hotărăşte să-l plaseze într-un azil, deşi Linney (sora mai mică, funcţionară bovarică şi neajutorată, care se uită la fratele mai mare cu teamă şi respect) nu e tocmai convinsă că e cea mai bună soluţie... Jenkins (care a mai făcut The Slums of Beverly Hills, un filmuleţ destul de apreciat la vremea lui) se descurcă excelent surprinzînd toată această lume tristă, cu orizonturi de azi-pe mîine, prinsă fără scăpare în menghina cotidiană şi incapabilă să găsească echilibrul just între pragmatism şi afecţiune. Reuşeşte, în special - faţă de filmul lui Gordon Green - să-şi "vîndă" mesajul cu mai multă subtilitate: Savage este chiar numele fraţilor, dar articolul hotărît şi pluralul te pot face să te gîndeşti şi la "sălbaticii" sau barbarii care au devenit urbanii sofisticaţi din marile oraşe - mai ales atunci cînd se confruntă cu misterul morţii. Stîrnit de Iulia Blaga (care-l văzuse în Polonia), am recuperat şi deliciosul Sztuczki, un filmuleţ polonez prezentat şi la Venezia, care e ca o combinaţie de Amélie şi Aleargă, Lola, aleargă: o poveste (tot despre familie!) cu capcane şi trape, contratimpi şi contracronometre, suceli şi potriveli, răsturnări de situaţie şi întorsături ale destinului, cu doi fraţi (o soră mai mare şi un puşti poz-naş), o mamă singură şi un străin care-ar putea fi Tatăl - totul plasat într-un orăşel în care ţi-ai dori să trăieşti, scăldat în lumina cea mai mierie pe care vor fi găsit-o în Polonia... Dar - de departe - surpriza cea mai plăcută pe care am avut-o la Salonic 48 (care a avut, în fine, şi un logo inspirat pe afiş: "48"-ul vizualizat ca o cameră de filmat!) a fost filmul (din 1977!) al celebrului fotograf William Klein, Le couple témoin... Klein (care va împlini 80 de ani anul acesta) avea parte de o retrospectivă - din care mai văzusem doar Mr. Freedom (1969), cu Delphine Seyrig. Le couple témoin (cu André Dussolier şi Anémone, ambii geniali) este de departe mai bun - o farsă neverosimil de actuală şi devastator de hilară despre tot ce înseamnă "reality show", manipulare media, sex, politică şi celebritate. Cum sper să-l pot aduce la Institutul Francez, nu spun mai mult!
