Documentarul românesc, dincolo de graniţe
La sosirea pe aeroportul La Rochelle, vameşul îmi cere viza de Franţa. A doua zi, în deschiderea "Sunny Side of the Doc", preşedintele Yves Jeannot remarcă prezenţa în premieră a României şi îşi îndeamnă colegii "vestici" să sprijine integrarea noilor membri UE în peisajul documentar european. Mai tîrziu, răsfoind catalogul Silver Docs (selecţie de film documentar din Europa Centrală şi de Est, itinerată anual în marile festivaluri de profil de Institute of Documentary Film, Cehia), dau peste un text al lui Tue Steen Mueller (fost director al European Documentary Network) care, mai în glumă, mai în serios, îi somează pe documentariştii est-central europeni să nu se integreze în noua Europă. Se referă, desigur, la nevoia de a conserva specificitatea unui gen cu tradiţie în regiune. Acea specificitate inefabilă invocată atunci cînd practicienii de documentar se întreabă what can travel?: ce anume poate "călători" în documentar, ce tip de poveste/abordare are şanse să creeze rezonanţă dincolo de graniţa naţională? Are we EU? Seminarul organizat de asociaţia DocuMentor la "Sunny Side" nu se putea numi altfel decît Are we EU? - întrebare discret auto-ironică, dar nu lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte substanţa apartenenţei documentarului românesc la producţia "noii Europe". Aşadar, cu mantra integrării încă răsunînd în urechi, oare sînt documentarele româneşti relevante pentru Europa unită? Trebuie să ne modificăm poveştile, să ne adaptăm stilul sau doar să învăţăm să ne vindem mai bine produsele? Accesul fostei Europe comuniste la piaţa de documentar e frecvent descris ca o necesară "prindere din urmă" a respectivei pieţe. Interesant e însă faptul că piaţa însăşi a suferit modificari cruciale în ultimii ani. Ca urmare, ceea ce încercăm să prindem din urmă e un sistem în mişcare care operează neaşteptat, sedus sau deturnat de diverse direcţii noi de acţiune: noi tehnologii, noi platforme de distribuţie, noi modele de finanţare. Fluctuaţia zonelor de interes tematic e deja cea mai mică dintre variabile. României i-a trebuit un deceniu pentru a crea structurile necesare pentru a produce lungmetraj documentar; între timp peisajul s-a diversificat, sînt în ascensiune mini-documentarele pentru platforme mobile (cum ar fi recentul Green Porno al Izabellei Rosellini). Am prins regulile co-producţiei internaţionale şi încă încercăm să convingem televiziunile domestice să se implice în documentarul independent, însă într-un peisaj internaţional în care comisionarea independentului de către televiziune e o practică comună, proiectele cu ecou sînt acum cele cu finanţare alternativă, în care autorul evită implicarea televiziunii pentru a-şi menţine independenţa creativă (vezi recentul The Age of Stupid a lui Franny Armstrong, prezentat la "Sunny Side" şi deja etichetat ca noul Inconvenient Truth - o docu-ficţiune cu un buget de 500.000 de euro, acoperit exclusiv prin vînzarea de acţiuni pe web, inclusiv în Second Life). După 20 de ani... Documentarul românesc cu impact internaţional recent relevă un soi de Românie-Jason Bourne, pentru care "aşezarea" trecutului imediat e un gest identitar crucial. În catalogul editat de DocuMentor pentru "Sunny Side", numărul de proiecte româneşti aflate în lucru şi întoarse spre trecutul recent e aproape la paritate cu numărul celor plasate în prezent (7 din 8). S-a modificat însă tonul, de la filmele deja încheiate către cele aflate în lucru: de la vocea informativ-obiectivă a Decreţeilor, prin jocul narativ încă non-implicat al Jafului comunist către intro-ul personalizat, autobiografic, din Război pe calea undelor. Vor urma în curînd, marcînd intrarea nostalgiei/ironiei în documentarul românesc construit pe marginea comunismului trăit: Metrobranding de la Mandragora (cultură materială şi consum în România comunistă), Dacia, o supravieţuitoare de la HiFilm (o biografie a autoturismului Dacia ca metaforă a comunismului românesc) şi o Autobiografie a lui Nicolae Ceauşescu, probabil cel mai complex joc biografic-istoriografic al documentarului românesc de pînă acum, propus de Andrei Ujică şi Răzvan Rădulescu. Se adaugă la ele Ultimul tango de la LibraFilm, cu Alexander Nanau la regie - un documentar de investigaţie introdus ca a Cold War story - faţa gravă a comunismului şi, implicit, un exerciţiu memorial şi stilistic de altă factură. E încă un moment bun pentru proiectele din zona trecutului recent, avînd în vedere ca în 2009 vom avea ocazia să ne scriem propriul "după 20 de ani", ocazie cu care, punctual, piaţa va cere poveşti din fostul bloc estic. Este interesantă această negociere a lui "what can travel" dinspre fosta Europă comunistă către exterior. Îmi amintesc un text din ianuarie 1990, în care Laurenţiu Damian mărturisea că nu crede că va mai putea face film pînă ce nu-şi va fi găsit "un nou duşman" după prăbuşirea statului socialist. Documentarele estice cu impact internaţional masiv în ultimii ani au fost The Mosquito Problem (Bulgaria), o sfîşietoare metaforă a iluziilor şi traumelor asociate comunismului, şi Czech Dream (Cehia), o satiră amară a noului consumerism estic. Pînă acum, România a intrat în circuitul festivalier de gen în special pe nişa "specificităţii" sau a istoriei naţionale. Un moment de ruptură semnificativ ar fi documentarul Adinei Pintilie Nu te supăra, dar... (Premiul Golden Dove la Leipzig), un pas comparabil - strict ca tematică şi abordare, dar păstrînd proporţiile în privinţa maturităţii artistice şi a impactului internaţional - cu momentul Moartea domnului Lăzărescu în ficţiune. O poveste despre vulnerabilitate, obsesie şi "fundamentalism", ştiinţă vs credinţă, petrecută întîmplător într-un spital din România. Adina Pintilie a lipsit de la "Sunny Side", unde cel mai tînăr participant a fost Andrei Dăscălescu (student UNATC), cu proiectul Constantin şi Elena, "împachetat" ca "poveste de dragoste" despre un cuplu vîrstnic din România rurală. Un proiect care încearcă să intre simultan pe nişa "umanistă" şi pe cea a "specificităţii" (cu un vag risc de a cădea în folclorism). Ce a însemnat prima prezenţă românească la "Sunny Side"? Aş spune că a fost o acţiune normală, parte a procesului de profesionalizare a unei bresle în ascensiune în România. Într-un an de la înfiinţare, DocuMentor a organizat cele mai importante acţiuni ale industriei de film documentar româneşti: workshop-ul internaţional Discovery de la Timişoara (septembrie 2007) şi participarea românească la "Sunny Side". Treptat, (şi) în România, documentarul încetează să mai fie o zonă care să poată fi ataşată nonşalant, alături de servicii şi publicitate, unui portofoliu de companie specializată în ficţiune lungmetraj. Un pas semnificativ în profesionalizarea pieţei de documentar româneşti e întoarcerea către România a regizorilor din diaspora şi, implicit, diversificarea tematică şi stilistică a co-producţiilor documentare aflate în lucru. Un altul ar putea fi deschiderea consecventă către documentar a companiilor cu experienţă şi capital simbolic în ficţiune, de tipul Mandragora, Mobra, La Strada, care să se alăture unor case de producţie ca HiFilm, Subcultura, LibraFilm.
