Pasolini

Comentariul uzual ale cinefililor de pretutindeni, atunci cînd e rostit numele lui, e următorul: nu e Fellini, nu e Antonioni. Argumentul suprem e faptul că numele său nu a devenit adjectiv. Se prea poate, dar să fii autorul celui mai şocant şi transgresiv film din istoria cinematografiei (Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei) nu e deloc puţin lucru. Hulit de unii, adorat de alţii, Salo a reuşit să împartă cinefilii în două tabere adverse cărora le-a lipsit mereu moderaţia. La fel cum nu e deloc puţin lucru să faci cel mai emoţionant, sublim şi discret film despre Iisus. Poet, romancier, regizor, actor, critic, teoretician de film, dramaturg şi scenarist, Pier Paolo Pasolini (1922-1972) a fost una din vocile cele mai marcante şi revoluţionare ale culturii italiene. Din nefericire, personalitatea seducătoare a lui Pasolini şi opera sa fascinantă sînt prea puţin cunoscute în România şi nu numai. Un frumos omagiu a reuşit să-i aducă Fundaţia ITAROARTE (condusă de doamna Veronica Lazăr) şi Institutul Italian de Cultură, în noiembrie anul trecut, prin retrospectiva filmelor sale din cadrul Zilelor filmului italian. O retrospectivă ce a cuprins lungmetraje celebre: Mama Roma, Evanghelia dupa Matei, Medea, Păsăroi şi păsărele, scurtmetraje: Ce sînt norii şi Caşul şi cîteva documentare inedite, date în premieră: Mitinguri de amor, Note pentru o Orestiadă africană, Note pentru un film despre India. După debutul controversat cu Accattone, Pasolini a realizat în 1963 un tulburător film neorealist despre dragostea maternă. Onest, cinstit, Mamma Roma e povestea unei prostituate, jucată magnific de Anna Magnani, care încearcă să se rupă de trecut pentru a-i oferi băiatului ei, Ettore, şansa unui viitor mai bun. Construit impecabil, cu o atenţie la detalii ce ţine de geniu, filmul nu e decît o fugă disperată ce se întrerupe brusc. Secvenţa cu tînărul legat de pat în închisoare, strigînd după ajutorul mamei, filmată elegant, pe un fundal de muzică clasică, e o mostră de cinema dur şi rafinat, în acelaşi timp. Mult mai bun decît Iisus din Nazareth al lui Zeffirelli sau decît Patimile lui Hristos al lui Gibson, Evanghelia după Matei e capodopera lui Pasolini. Impecabil estetic, unde imaginea se împleteşte cu muzica (Bach, Mozart, Prokofiev, blues) într-un mod halucinant, e uimitor cum naraţiunea devine poezie. Poezia unor imagini. Cadrele de o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia (chipul Sfintei Fecioare în momentul crucificării, alaiul regilor, Iisus în momentul botezului) fac din acest film minimalist o operă sublimă. În 1969, Pasolini realizează cel mai disperat film al său, Medea (un lung strigăt de violenţă împotriva societăţii moderne). Un film unde interpreta (Maria Callas) şi perso-najul se confundă total cu peisajul brutal, pustiit. Dialog puţin, cu scene construite ca nişte secvenţe de operă, totul e de o cruzime dincolo de real. Societăţii laice şi tehnocrate, reprezentată de Iason, i se opune religia îndepărtată şi subterană, un univers plin de feroce obiceiuri primitive. Callas e redată în toată frumuseţea ei uimitoare (principesă barbară, sculpturală, cu părul despletit şi cu cele mai frumoase braţe din lume). Caşul, gîndit iniţial ca un lungmetraj, a fost transformat ulterior într-un episod din Rogopag, unde alături de Pasolini mai figurează Rosellini, Godard şi Gregoretti. De un haz nebun, filmul despre making of-ul unui film despre Iisus a provocat, pe bună dreptate, critici vehemente: actriţe care fac striptease sub cruce, figuranţi ce cad de pe scară în scena Coborîrii şi, nu în ultimul rînd, unul din cei doi hoţi de pe cruce, murind de indigestie. Caşul e povestea caraghioasă a acestuia din urmă ("răstignitul") ce apucă să mănînce după o serie întreagă de întîmplări nefericite şi are proasta inspiraţie să-şi dea duhul tocmai în momentul unei "vizite oficiale". În rolul regizorului filmului, mereu acid, cu replici brici ("Bietul Stracci a murit... nu putea să ne amintească mai bine că era în viaţă", "Fellini, un dansator", "Patronul filmului meu este şi patronul ziarului dvs.") nu e nimeni altul decît Orson Welles. O adaptare inedită după Othello, Ce sînt norii e o şotie graţioasă în care personajele tragediei shakespeariene sînt bruscate pe scena teatrului de către public, indignat de turnura ce o ia povestea. O fabulă tristă, de un comic picaresc. Mitinguri de amor (1964) e un documentar inedit, în care Pasolini, împreună cu prietenii săi Alberto Moravia şi Cesare Musatti, strîng şi analizează preferinţele sexuale ale italienilor. Realizat sub forma unui reportaj, Mitinguri de Amor nu se sfieşte să atace cu dezinvoltură subiecte tabu, aberaţii şi prejudecăţi ale unei Italii urbane sau rurale, conformistă şi naivă, de cele mai multe ori. O critică socială făcută cu eleganţă. Note pentru o Orestiadă africană e schiţa unui proiect despre lupta a două culturi opuse, una primitivă, plină de ritualuri fermecătoare ale unor africani fericiţi "ce acceptă viaţa ca pe o sărbătoare", şi una tehnologizată, consumistă, lipsită de orice sevă. O degradare antropologică ce constituie un motiv de îngrijorare diperată pentru Pasolini. În aceeaşi notă e făcut şi Note despre un film despre India, în care procesul de democratizare a unei lumi rurale arhaice şi violente e unul dureros. Succint, prin interviuri, reflecţii sau peisaje, regizorul reuşeşte să facă un documentar complet edificator al lumii a treia. Toate aceste filme fac portretul unui imens autor, rafinat, extrem şi lucid. Clasic.