Un destin: Silviu Crăciunaş

Simona Sora: Ce părere aveţi de "cazul Marius Oprea"? Credeţi că istoria recentă, cea de 15 ani, de care vorbeaţi mai înainte, ar trebui studiată implicat aşa cum o face el sau aşteptînd şi lăsînd lucrurile să meargă de la sine? Poate că intenţiile sale sînt bune, dar face marea greşeală cînd crede în toate hîrtiile şi documentele pe care le găseşte, lucru care este total eronat. Să vă dau un exemplu concret. Patru din anii mei de exil i-am petrecut ca om de legătură al României, în numele Comitetului Naţional Român, cu CIA şi Serviciile franceze de Spionaj. Au fost nişte ani pe care i-am detestat, pe care îi reneg şi pe care, dacă aş putea să-i şterg, pur şi simplu, din viaţa mea, aş face-o fără să clipesc. Cel mai sinistru, cel mai nenorocit lucru pe care l-am făcut în aceşti patru ani a fost să trimit în România paraşutişti care nu au mai ajuns niciodată la destinaţie. Unul a scăpat şi a fugit în Iugoslavia, doi au fost împuşcaţi după proces. La trei luni după ce am fost învestit în această funcţie, am plecat într-o scurtă vacanţă în Spania. Într-o zi, mi-a telefonat asistentul meu, Raţiu, şi mi-a comunicat că este necesar să mă întorc la Paris pentru că interveniseră ceva schimbări. În ce consta noutatea: un român, care locuia la Paris, primise o carte poştală destul de ambiguă în care se spunea: "Vă rog să-i spuneţi Anetei Rei Bazilis că am ieşit din spital şi că mă simt mai bine". Semnat - Silvia. Semnatarul acestui mesaj nu era Silvia, ci Silviu Crăciunaş, un om extrem de curajos, fost legionar, care în '44 trecuse de partea ţărăniştilor. Fiind un bun vorbitor de limbă maghiară, şi-a organizat o filieră prin care ajuta oamenii să iasă din ţară. Cu ajutorul lui - el participa întotdeauna, în mod direct, la aceste "plecări" - sute de oameni au părăsit ţara! În vara anului '48, pentru că supravegherea graniţei devenise extrem de severă - fuseseră săpate şanţuri pe o lăţime de cîteva zeci de metri, frontiera fusese împrejmuită cu sîrmă ghimpată, soldaţii patrulau cu cîini-lupi - el a renunţat la acest tip de activităţi şi a rămas în Occident. După un an, a plecat în America de unde a luat legătura cu rezistenţa din munţi pentru a crea un mic nucleu care să trimită regulat veşti, dar şi să primească informaţii legate de cel de-al treilea război mondial. După ce s-a întors în România, a început să dea mesaje cifrate prin anunţurile din România liberă . Brusc, acest lucru a încetat şi atunci toţi şi-au dat seama că Silviu Crăciunaş a căzut! Asta s-a întîmplat prin '49-'50, deci eu nu îmi începusem încă activitatea ca om de legătură al României. Nu eram, aşadar, răspunzător de "expedierea" lui. Celula în care am început să lucrez era tripartită. Din ea făceam parte eu şi cîţiva militari români, un grup de francezi şi un american. Din mesajul trimis de Crăciunaş, mi-am dat seama că "am ieşit din spital" însemna "am ieşit din închisoare", 5 ani de spital însemnau 5 ani de închisoare etc. Le-am spus atunci americanilor că, avînd în vedere că ei îl trimiseseră în România, aveau datoria morală de a-l salva. S-a ajuns la concluzia că era bine să i se trimită o scrisoare ca să-i putem verifica, din răspuns, scrisul. Din rîndurile pe care le-am primit de la el, am aflat exact ce voia: "patru mii de fiole de penicilină verde", ceea ce însemna patru mii de dolari! De la acest eveniment a trecut un an, timp în care, în afară de cîteva scrisori - un real pericol pentru Crăciunaş -, nu s-a făcut nimic! Atunci am luat decizia să-mi menţin celula de criză şi să cer cinci mii de dolari anual, bani pe care i-ar fi manipulat grupul român şi pe care urma să-i trimit pentru Crăciunaş. Evident, americanii au refuzat această variantă, iar eu am demisionat! În final, Crăciunaş a primit banii de la fosta sa amantă din Franţa, bani pe care îi primise, la rîndul ei, de la englezi, şi a reuşit să ajungă în Anglia, unde a publicat o carte cutremurătoare, Lost Footsteps , dacă nu mă înşel, în care povestea toate ororile prin care a trecut. Nişte lucruri de necrezut: el spunea cum era bătut pînă cădea pe jos, cum era obligat să-şi mănînce excrementele şi cum, dacă vomita, era forţat să mănînce ceea ce vomitase! Cutremurător! Stau şi mă gîndesc că mulţi din cei care l-au chinuit mai sînt încă în viaţă şi poate sînt plini de bani! Iar pentru dl Oprea, Crăciunaş a fost omul Securităţii!