Chitara lui Al Di Meola a gustat din toate genurile muzicale unde instrumentul poate avea o contribuție semnificativă, însă în anul 2018 artistul a scos două materiale elocvente pentru preocuparea sa centrală – fuziunea jazz-rock cu ingrediente latino.
Argentinianul Dominic Miller s-a mutat la un moment dat în sudul Franței, unde a dezvoltat un hobby pentru istoria locurilor și pentru viețile pictorilor impresioniști, inspirați în bună măsură de pasiunea pentru absint.
Diferența de vîrstă de șase ani între Mark Lanegan și Thurston Moore pare minoră în termeni absoluți, însă raportat la continuumul spațiu-timp prin care s‑au perindat cei doi se cască între aceștia niște prăpastii artistice.
Enumerîndu-i pe Robin and The Backstabbers, după cum se obișnuiește, în aceleași liste cu Omul cu Șobolani, Vița de Vie, byron, scăpăm din vedere faptul că au debutat totuși într-o altă epocă.
Rock-ul progresiv a evoluat în valuri, alternînd perioade de apreciere aproape pop cu cele de ridiculizare drept preferință a aristocratului desuet: vezi și cele mai recente încadrări în categoria ironică dad-rock sau diversiunea mai politicoasă adult contemporary.
Cert e că avem cel mai mare număr de invitați de pe un album Cohen, chemați să fasoneze piese neterminate – majoritatea poezii recitate, versuri pe care Cohen ezita să le onduleze de teamă să nu i se topească în gură; se afla într-un punct în care îl interesa cuvîntul mai mult decît ambalarea sa muzicală.
New Model Army, organizați la Bradford de către Justin Sullivan, și Nick Cave and the Bad Seeds, formați puțin mai tîrziu la Londra, au revenit cu albume aniversînd 40 de ani de la debutul cu care protagoniștii celor două trupe marcau epoca de aur a post-punk-ului britanic. Sînt grupuri născute în același mediu din idei similare, însă îi găsim astăzi în dispoziții deloc asemănătoare.
Avem albume noi din partea unor piloni de susținere a istoriei rock-ului alternativ din România, trupele Omul cu Şobolani și byron – prima, membră de vază a Generației Atomic; a doua, care a consfințit îngroparea fazei respective și a deschis ferestrele pentru o mai bună respirație în rock-ul românesc.
McCraven s-a specializat în a distila moduri ritmice diverse, o codificare muzicală centrată pe tobe, asimilînd prin producție ingrediente din variate forme de muzică neagră – be
Mike Patton (Faith No More) și Michael Gira (Swans) sînt individualități puternice care s-au expandat mult dincolo de spațiul rock ce i-a consacrat. Ambii au scos recent albume adresate strict fanilor, excitante prin asocierea cu promisiuni mai consistente.
Trompeta nu se mai numără printre cele mai sexy instrumente, nu dă bine pe scenă. Există totuși doi norvegieni care au văzut în asta o oportunitate, au înțeles că Miles Davis a fost o bornă istorică și a dat direcții în care potențialul ins
Korn și Tool au marcat iremediabil evoluția rock-ului în anii ’90, iar vara asta ambele trupe se întorc cu albume noi ce stîrnesc controverse. Deși debutul Korn a determinat mersul industriei pentru măcar o decadă (vezi Limp Bizkit, Linkin Park etc.), trupa n-a reușit niciodată să închege un concept artistic coerent. Au apelat la o imagine hip-hop fără să asimileze cu adevărat hi
Războiul intergenuri se poate sfîrși prin segregarea definitivă a femeilor și bărbaților (cu delegarea problemei natalității spre instituții specializate) ori cu ajutorul ideologiei de gen care dezamorsează dihotomia celor două sexe tradiționale și face irelevante ar
Tot între titlurile reușite se numără și Knife+Heart (r. Yann Gonzalez), un hibrid de dramă LGBT și slasher movie. Vanessa Paradis joacă o regizoare de comedii porno gay care își vede actorii căsăpiți treptat de un criminal în serie care nu tol
Românul are cu muzica o relație pragmatică, ea trebuie să-i fie „utilă“ într-un mod clar și nemijlocit – să-l înveselească, să-l sfătuiască, să-l îmbie la dans, să-i ofere refrene spre fred
Albumul autointitulat al ieșenilor Adam’s Nest, de altă factură stilistică, însă la fel de preocupat de a crea o impresie bună în urechile unui public internațional. Aici avem totuși acea indecizie între versurile în română și cele în englez
Cu Moon Museum se încearcă și la noi așa ceva. E posibil ca lucrurile să evolueze altfel pe aici, căci românii au un puternic simț al „echipei reprezentative“, al grupurilor de eroi aleși ai neamului – din fotbal, gimnastică, olimpiade de mate
A fost o obligație ideologică a trupelor grunge de la începutul anilor ’90 să se expună unor scandaluri și riscuri legate de droguri, alcool ori sinucidere. Deși provin de la marginea scenei respective (granița dintre grunge și prog-rock), nici Smashing Pumpkins n-au scăpat de afectările respective, însă în cazul lor pionul de sacrificiu a fost toboșarul Jimmy Chamberlin – un membru mai puțin vizibil, teoretic, deși problemele sale au dictat fluctuațiile existenței trupei. Cumva, omul a ajuns și
Jacky Terrasson e un cosmopolit dovedit – născut la Berlin, crescut la Paris și format ca artist la New York, are o înțelegere largă a posibilităților pianului jazz și le vîră pe gîtul ascultătorului într-o manieră asertivă. Materialul e dominat de versi
De la înălțimea academismului clădit în timp, jazz-ul mai coboară uneori să reinterpreteze muzici ale vulgului – hibridizări de sorginte post-rock (mai tot ce e etichetat azi drept nu-jazz),
Nu e clar cît din ambiția lui Bezos e direct legată de rezolvarea acestei suspiciuni, de viitorul omenirii ori de dorința de a se pune bine cu administrația Trump. Aflat în război conceptual și eco
În special bateria are aici un sound și un loc cu totul deosebit, ceva ce ai aștepta de la un proiect condus de toboșari ca Guiliana ori Öström. Producția scoate în evidență o alambicare metrică neobișnuită (susținută și de bas), migrînd dinamic între
Alăturarea pe același album a balticului Lars Danielsson și a mediteraneanului Paolo Fresu a fost un eveniment major al anului trecut, unul la fel de interesant ca recent recenzatul proiect Rymden; chiar mai imprevizibil, căci colaborarea lor e oarecum împotriva naturii. Danielsson și Fresu practică două tipuri de jazz radical diferite, disjuncte precum geografiile și climatele din care cei doi provin, complementare precum instrumentele lor predilecte – contrabasul și trompeta, inst
Helsinki Songs e rezultatul unei perioade solitare petrecută de protagonist într-un apartament închiriat în capitala Finlandei. „Sol’s Song“ deschide materialul cu o odă caldă adusă soarelui care la Helsinki strălucește vara pînă la miezul nopții, iar altă dată nu se vede cu lunile. Albumul pare să fi fost compus totuși iarna, căci piesa de titlu fixează devreme un ton predominant mohorît. Lucrurile devin interesante pe „New Beginning“, care evoluează dinspre solemnitate psihedelică spre un
Consistența rețetei Valerinne e, într un fel, un simptom al muzicii făcute din pasiune onestă și opțiunea progresului în incremente mici, bine stăpînite de membrii grupului. Materialul, înregistrat live, e ajutat semnificativ de producția neobositului Mari
Compozițiile sînt echitabil împărțite între protagoniști. Piesa „Orbiting“ e aproape un Wesseltoft solo-ambiental, ca și atmosfericul space-jazz intitulat „The Celestial Dog and the Funeral Ship“.
Personal, prefer prima direcţie, cea în care jazz-ul se compromite uşor cu nuanţe pop-rock şi ne poate înveseli şi pe cei care ascultăm muzica printr-un filtru mai degrabă hedonist decît ingineresc. Henry Hey a mai avut o tentativă similară cu grup
Pe pianistul Nitai Hershkovits l-am pomenit în enumerarea celor care l-au acompaniat pe Avishai Cohen pe unele din materialele sale recente. Mai nou, Hershkovits a apucat pe propriul drum – la început mai timid, printr-un album în colaborare cu
Prima trupă din portofoliul lor care ne vizitează în 2019 sînt israelienii Tiny Fingers: Oren Ben David – chitară, Boaz Bentur – bas, Tal Cohen – tobe, Nimrod Bar – clape. Grupul încapsulează toate ingredientele promovate de pomenita casă de d
Nostalgia anilor ’80 ne tot năpădeşte de o vreme, s-au făcut pe seama ei numeroase recapitulări, invocări şi recuperări în muzica douămiistă, retro-fetişismul 80s a dat deja cîteva subgenuri muzicale clar conturate. Stilistic, optzecismul acestui album e cel
Au apărut topurile anuale Rolling Stone şi Pitchfork şi cu asta se încheie perioada bilanţurilor muzicale care îndeamnă la recapitulări şi scot la iveală surprize ce încălzesc sărbătorile melomanilor. E timpul ca şi publicaţiile noastre să se alinieze la o cutumă la fel
În 2018, proiectul Multumult arată cu totul altfel decît la precedenta recenzie pe care am dedicat-o proiectului versatilului Călin Torsan – avangardistul avangardei muzicale româneşti. Proiectul s a reformatat drastic, acum alături îi sînt Vasile Gherghel
Britanicii Gunship fac parte din ambele categorii – cartea lor de muncă indică unele contribuții la industria jocurilor, pe de altă parte, proiectul s-a născut din rămășițele grupului de nu-metal tardiv Fightstar. Există o distincție esențială între a fi tardiv și a fi retro – dacă Fightstar se chinuiseră să se poziționeze undeva între Deftones și Slipknot la zece ani după ce trupele respective își pierduseră relevanța, Gunship dă timpul înapoi pînă la a dobîndi un statut respectabil. Anii ’80 s
Suedia oferă cu regularitate refrene și riffuri extrem de contagioase, fixînd repere în istoria muzicii pop-rock. ABBA, Europe, Roxette, Ace of Base, The Knife și-au marcat definitiv generațiile, iar compozitorii suedezi Denniz Pop și Max Martin se ascund în spatele succeselor unor Britney Spears, Backstreet Boys ori N-SYNC, fiind situați în clasamentele compozitorilor de hituri cot la cot cu Paul McCartney. Era momentul ca expertiza respectivă să fie transpusă și în spațiul
Ultima dată cînd am vorbit despre Marc Ribot am reușit să-l scot drept intelectual rafinat prin prisma bogatei cariere și a concertului-eveniment pe care l-a prezentat atunci (aniversarea clubului Village Vanguard). Însă cine se aseamănă se adună, iar asocierea
Mammal Hands sînt un grup britanic foarte tînăr, călcînd pe urmele genului de jazz introdus la noi de GoGo Penguin și alte grupuri în jurul cărora își clădește identitatea tînărul festival de jazz de la Smida. E o nouă generație de trupe melo-rock-jazz
Dracula e o experiență categoric diferită, din rațiuni ce nu țin doar de locația urbană. Festivalul se însoțește cu numeroase evenimente auxiliare – amuzantul „zombie walk
În ciuda titlului anost (o meteahnă a jazz-ului scandinav), I.E. oferă o excelentă demonstrație de jazz-rock tumultuos, cu o dinamică ce îi va surprinde pe cei care se obișnuiseră să-l consume pe Aarset ca pe un somnifer.
Basistul norvegian Arild Andersen e liderul acestui proiect, avînd în portofoliu aproape o jumătate de secol de colaborare cu casa de discuri ECM. L-a recrutat pe Vinaccia prin intermediul lui Rypdal și l a adoptat pe Smith pentru versatilitate
L-am pomenit pe Mark Guiliana ca ajutor pentru Avishai Cohen ori Brad Mehldau; nu e puțin lucru nici că tobele sale s-au putut auzi pe albumul de adio al lui David Bowie, dar a venit timpul să fie prezentat cu propriul său proiect. Ocazia e dată de
Între 15-18 august 2018 a avut loc a noua – și „pentru o vreme“ ultima – ediție a Festivalului Dark Bombastic Evening (DBE). Ce înseamnă asta și cît va dura hiatul respectiv rămîne de clarificat, însă amenințarea e un semn că vremurile spiritului și diversității culturale apun, încep vremurile obiectivelor electorale și principiilor pragmatice subordonate lor. Dispoziția populației
Narcomuzicienii Sleep provin dintr-unul din statele americane în care dispensarele de marijuana sînt mai numeroase decît restaurantele McDonald’s. Grupul, reîntregit cu ajutorul bateristului împrumutat de la Neurosis, a revenit anul acesta cu The Sciences, la aproape douăzeci de ani de la Dopesmoker
Kolyadin e un muzician de formație clasică puternic influențat de Stravinsky, însă albumul e gîndit din capul locului ca demonstrație a conceptului piano-rock, într-o măsură mai mare decît ce a făcut Tori Amos în acest sens (direcția ei fiind preponderent ghidată de pop), ceva mai aproape de Tigran Hamasyan (însă nu foarte aproape, jazz-ul fiind doar ocazional exercitat aici). Evitînd să mai folosească vocea feminină (care a consacrat sus-pomenitul proiect iamthemorning)
Albumul Art in the Age of Automation al britanicilor Portico Quartet oferă un comentariu instrumental pe acest subiect, reformatînd o trupă consacrată în medii jazz sub chip de grup electro-ambiental cu sensibilități dream pop. Efterklang, Ulver și pe alocuri coloana sonoră
Barabás Lörinc este un export valoros al jazz-ului maghiar, însă pînă acum a fost exportat mai mult pe sub mînă, prin economia subterană a muzicii. Noul său cvartet l-ar putea propulsa drept un nume care să concureze curînd cu Molvær. Stilul practicat nu e chiar din aceeaşi familie
Cîndva, de mult, norvegianul Thor Heyerdhal făcea un pariu că poate ajunge în insulele Polineziei pe o plută. Albumul de faţă, care aduce laolaltă Norvegia, Caraibele şi euro-clubbing-ul, pare să fie mai mult rezultatul unui astfel de pariu decît un material construit după logici muzicale consacrate.
Vocea lui Youn Sun Nah a cochetat dintotdeauna cu pop-ul candid, oferind una din cele mai eficiente chei de acces în universul jazz și în portofoliul casei de discuri ACT (o funcție esențială e îndeplinită și de standardele de inginerie sonoră impecabilă garantate de instituția respectivă).
Nik Bärtsch propune un nou set de „module zen funk“, abordare stilistică trepidant-hipnotică ale cărei ingrediente sînt precizia fractalică, reticența și un saxofon incisiv, caracteristici ce trădează originile elvețiene ale proiectului, trimițînd gîndul spre proverbiala breaslă a ceasornicarilor acelor meleaguri.
