Înainte să fie revendicată de ideologia de gen și de Noua Revoluție Sexuală, imaginea androgină era asociată cu androizii și extratereștrii hermafrodiți, cu literatura science-fiction și muzica inspirată tematic/estetic de aceasta.
În competiție de ambiții cu Jack White, Dan Auerbach e celălalt mogul al blues-rock-ului modern, recuperator de comori, producător neistovit și specialist în apropriere culturală.
Bătrînețe, haine grele, dar și muzică de o profunzime emoțională tot mai rară în epoca deepfake, ne demonstrează doi pionieri importanți ai istoriei rock, post-rock, pe-lîngă-rock, exponenți ai unor forme de experimentalism accesibil.
Consacrat drept torționar al chitarei, explorînd mereu limitele instrumentului, vremurile recente ni-l prezintă pe Westerhus tot mai tentat să-și folosească vocea.
Trupele rock au fost în mod tradițional preocupate să publice materiale de Crăciun – poate pentru că balada rock are unele asemănări structurale cu colindul.
S-a abuzat de eticheta rock progresiv pînă la epuizare, cel puțin cinci generații și-au arogat-o cu sau fără recunoștință față de generațiile precedente.
Nu sînt puține cazurile în care staruri rock și metal au evadat din zonele lor de confort apucînd pe drumuri ce le-au periclitat popularitatea, le-au destrămat trupele ori reformatat identitatea.
Am debutat în Dilema veche în urmă cu 15 ani cu un articol despre Paradise Lost, așa că sper să fie de bun augur și semn al unei a doua tinereți să revin asupra acestei trupe.
Doi cavaleri ai Apocalipsei au scos recent albume – după unii nicicînd mai oportune, după alții inadecvate unor vremuri în care resursele de pozitivism par să se consume iremediabil și ultimul lucru de care avem nevoie e umorul negru.
Sezonul de vară al festivalurilor de jazz de la noi, atîta cît va mai exista din el, promite deocamdată artiști atractivi, unii în premieră, alții care au prins drag de locurile noastre (și noi de ei).
Capitalismul de supraveghere nu e doar tema cărții favorite a lui Barack Obama pe anul trecut, ci și o sursă de inspirație recurentă în muzica electronică recentă.
Chitara lui Al Di Meola a gustat din toate genurile muzicale unde instrumentul poate avea o contribuție semnificativă, însă în anul 2018 artistul a scos două materiale elocvente pentru preocuparea sa centrală – fuziunea jazz-rock cu ingrediente latino.
Argentinianul Dominic Miller s-a mutat la un moment dat în sudul Franței, unde a dezvoltat un hobby pentru istoria locurilor și pentru viețile pictorilor impresioniști, inspirați în bună măsură de pasiunea pentru absint.
Diferența de vîrstă de șase ani între Mark Lanegan și Thurston Moore pare minoră în termeni absoluți, însă raportat la continuumul spațiu-timp prin care s‑au perindat cei doi se cască între aceștia niște prăpastii artistice.
Enumerîndu-i pe Robin and The Backstabbers, după cum se obișnuiește, în aceleași liste cu Omul cu Șobolani, Vița de Vie, byron, scăpăm din vedere faptul că au debutat totuși într-o altă epocă.
Rock-ul progresiv a evoluat în valuri, alternînd perioade de apreciere aproape pop cu cele de ridiculizare drept preferință a aristocratului desuet: vezi și cele mai recente încadrări în categoria ironică dad-rock sau diversiunea mai politicoasă adult contemporary.
Cert e că avem cel mai mare număr de invitați de pe un album Cohen, chemați să fasoneze piese neterminate – majoritatea poezii recitate, versuri pe care Cohen ezita să le onduleze de teamă să nu i se topească în gură; se afla într-un punct în care îl interesa cuvîntul mai mult decît ambalarea sa muzicală.
New Model Army, organizați la Bradford de către Justin Sullivan, și Nick Cave and the Bad Seeds, formați puțin mai tîrziu la Londra, au revenit cu albume aniversînd 40 de ani de la debutul cu care protagoniștii celor două trupe marcau epoca de aur a post-punk-ului britanic. Sînt grupuri născute în același mediu din idei similare, însă îi găsim astăzi în dispoziții deloc asemănătoare.
Avem albume noi din partea unor piloni de susținere a istoriei rock-ului alternativ din România, trupele Omul cu Şobolani și byron – prima, membră de vază a Generației Atomic; a doua, care a consfințit îngroparea fazei respective și a deschis ferestrele pentru o mai bună respirație în rock-ul românesc.
McCraven s-a specializat în a distila moduri ritmice diverse, o codificare muzicală centrată pe tobe, asimilînd prin producție ingrediente din variate forme de muzică neagră – be
Mike Patton (Faith No More) și Michael Gira (Swans) sînt individualități puternice care s-au expandat mult dincolo de spațiul rock ce i-a consacrat. Ambii au scos recent albume adresate strict fanilor, excitante prin asocierea cu promisiuni mai consistente.
Trompeta nu se mai numără printre cele mai sexy instrumente, nu dă bine pe scenă. Există totuși doi norvegieni care au văzut în asta o oportunitate, au înțeles că Miles Davis a fost o bornă istorică și a dat direcții în care potențialul ins
Korn și Tool au marcat iremediabil evoluția rock-ului în anii ’90, iar vara asta ambele trupe se întorc cu albume noi ce stîrnesc controverse. Deși debutul Korn a determinat mersul industriei pentru măcar o decadă (vezi Limp Bizkit, Linkin Park etc.), trupa n-a reușit niciodată să închege un concept artistic coerent. Au apelat la o imagine hip-hop fără să asimileze cu adevărat hi
Războiul intergenuri se poate sfîrși prin segregarea definitivă a femeilor și bărbaților (cu delegarea problemei natalității spre instituții specializate) ori cu ajutorul ideologiei de gen care dezamorsează dihotomia celor două sexe tradiționale și face irelevante ar
Tot între titlurile reușite se numără și Knife+Heart (r. Yann Gonzalez), un hibrid de dramă LGBT și slasher movie. Vanessa Paradis joacă o regizoare de comedii porno gay care își vede actorii căsăpiți treptat de un criminal în serie care nu tol
Românul are cu muzica o relație pragmatică, ea trebuie să-i fie „utilă“ într-un mod clar și nemijlocit – să-l înveselească, să-l sfătuiască, să-l îmbie la dans, să-i ofere refrene spre fred
Albumul autointitulat al ieșenilor Adam’s Nest, de altă factură stilistică, însă la fel de preocupat de a crea o impresie bună în urechile unui public internațional. Aici avem totuși acea indecizie între versurile în română și cele în englez
Cu Moon Museum se încearcă și la noi așa ceva. E posibil ca lucrurile să evolueze altfel pe aici, căci românii au un puternic simț al „echipei reprezentative“, al grupurilor de eroi aleși ai neamului – din fotbal, gimnastică, olimpiade de mate
A fost o obligație ideologică a trupelor grunge de la începutul anilor ’90 să se expună unor scandaluri și riscuri legate de droguri, alcool ori sinucidere. Deși provin de la marginea scenei respective (granița dintre grunge și prog-rock), nici Smashing Pumpkins n-au scăpat de afectările respective, însă în cazul lor pionul de sacrificiu a fost toboșarul Jimmy Chamberlin – un membru mai puțin vizibil, teoretic, deși problemele sale au dictat fluctuațiile existenței trupei. Cumva, omul a ajuns și
Jacky Terrasson e un cosmopolit dovedit – născut la Berlin, crescut la Paris și format ca artist la New York, are o înțelegere largă a posibilităților pianului jazz și le vîră pe gîtul ascultătorului într-o manieră asertivă. Materialul e dominat de versi
