Lucian mi-a adus de la el de-acasă, din Vîlcea, două raţe şi un pui. Dom’le, sînt hrăniţi numai cu lucruri naturale şi sînt plimbaţi. Mama mea îi creşte! Da, sînt plimbaţi. Nu ştiu cum vedeţi voi lucrurile, dar eu în vorba lui Lucian am încredere şi chiar mai mult de atît.
Năvăliţi în pieţe acum, luaţi cu asalt legumele! Vine, bre, gerul şi nu-ţi mai vine să scoţi nasul în urît. Dar să ne înţelegem: nu vă opriţi în pieţele hibride. Mergeţi în Sălăjan, în Rîmnicu Sărat, în Rahova, în Norilor, în Buzeşti, în Gorjului, astea-s din Bucureşti, şi-n Ploieşti în Piaţa Centrală.
strugurele? Da, cuvîntul strugure. Mănînc ca prostul strugure cu pîine proaspătă. Există vreun cuvînt care să definească mărul? Da, cuvîntul măr. Muşc ca nebunul din măr. Ciorchinele şi rotundul sînt formele mele de a fi în astă toamnă. Sînt zdrobit de savorile acestor miracole.
Dragi cititoare, iubiţi cititori, Cu alean în suflet şi multă rîvnă, iacă-tă-mă-s şi eu scrittore de epistole despre cea lume, mai puţin pieritoare decît a noastră. Mintea mea puţină nu m-ajută să fac speculaţiuni, dar vă promit o delectare sumară cu scrisorile ce-au trecut cu telegarii minţii printre noi.
M-am trezit cîntînd la un festival de biciclete. Bărbaţi sîntem noi, eu şi Gigi. Gurist şi acordeonist. Şi am început şi ne-am trezit că ni se taie microfoanele şi sîntem lăsaţi în beznă. Fără vină şi putere. Ticălosul fu un tînăr. În vîltoarea începutului de cîntare se recomandă şef event şi strecură mitocăneşte că-mi pleacă lumea.
Cînd am ascultat „Lucy in the Sky with Diamonds“ nu mi-am dorit decît un lucru: Beatles-ul tot la mine în casă. Nu erau vremurile de aşa natură, nu m-am priceput, am uitat, l-am pizmuit în tăcere pe Ion Barbu care-l avea, apoi Luca, sistematic, l-a strîns.
E în Piaţa Norilor. „Vrei să-ţi stea pe deşt, să stea pe umăr, să vorbească? Iei băiat tînăr. Vrei să-ţi facă pui, să ai baftă, să faci bani? Ia pereche. Te învăţ cum se face cu toţi. Sînt de 30 de ani în branşa asta. Sînt Titi papagalistul.“
Sîmbătă iată-mă în Otopeni. Nu-i aşa, cartea de vizită a unei naţiuni. La ieşire te aşteaptă guşaţii, matahale de taximetrişti cu preţuri ucigaşe. Sticla de apă plată este 7 lei, în condiţiile în care mai mult de 2 lei nu-i la orice butic. Euro are un preţ de plîngi, la furat.
Eşti şofer? Ai rămas în pană. Eu în ultima vreme o păţesc des. Maşina trage, dar cauciuce mici de vară mi-au făcut festa. La fiecare bordură (că la Bucureşti urci borduri ca să parchezi) mi se dezumfla cauciucul. Pană. Mi-am dat jantele la frecat de rugină. Aceeaşi poveste.
Bomba este singura soluţie pentru Litoralul românesc. Nu văd alta. Jeg, jeg, jeg şi un Mazăre ce promovează ruina Constanţei, fiţele de neam-prost într-un jeg de nedescris. Lipsa gospodarului. De la Năvodari la Vama Veche. Spaţiul hoţilor, unde dai lovitura şi fugi, fugi, fugi.
În Neptun, la Prichindel e pustiul falimentului. Uite, o învîrtitoare-două ce-ţi mai dau senzaţii tari, uite două-trei locuri unde sfîrîie hamsia în ulei la 4 lei. Hei, uite, şi omul cu groaznice portrete din chihlimbar – cîtă materie aruncată aiurea pe geam! Şi uite şi două supermarketuri mici-mici şi transpirate, cu mărci de care nici dracu’ n-a auzit.
După 20 de ani m-am trezit să caut diploma de absolvire a facultăţii. Un examen acum 20 de ani, o speranţă, o neprezentare, o uitare grea. Ioc diploma. Ca s-o dai dispărută umbli năuc prin nu-ş’ cîte locuri. Aşa că mai bine merg la ASE. Sigur acolo am lăsat-o. Şi intru în hol. Badiguardul mă întreabă ce facultate caut.
Cum e posibil să găsești pepene și roșie crudace în plin august? Cine a mai pomenit? De deasupra, vine soarele. De dedesubt, se udă. Răul e înăuntru. Sămînța e proastă. Omul e și mai prost. Sămînța și omul sînt căsăpiți de Om. Supraomul pepenelului și roșiuței.
S-a stricat broasca Atra. La o uşă de bani mulţi. Şi eu m-am chinuit. Şi chiriaşii s-au chinuit. Şi eu m-am hotărît să schimb uşa. Nu mai suportam broasca, uşa, casa, chiriaşii. Şi merg la Bricolage, unde mi s-a părut că-i cea mai ieftină uşă. 3 milioane juma plus încă un milion juma montajul. Cinci milioane.
E vremea pepenelui. Un pic ’naintea Sfîntei Marii mari şi pînă la a mică. După aia s-a dus, se îneacă, se duce, se rostogoleşte. Nu ne mai pasă de el. Mi-e teamă de pepene. Cum mi-e teamă, vai, de tot ce-i legumă şi se face mai devreme pe piaţă, decît în pămînt. Prefabricatul.
Să zicem că-i bine că nu se mai parchează brambura şi că ţi se ridică maşina. Dar care-s locurile oferite pentru parcare în mod real? Unul este cu zece lei pe oră. Altul cu trei lei cincizeci. Altul cu cinci lei ora. În Bucureşti, un leu jumătate. Depinde cum ţi-o iei, cum ţi-o trag băieţii! N-ai voie să parchezi, dar nici n-ai unde să parchezi.
Locuiesc destul de în centrul Bucureştiului. Zece minute pînă la Unirii. Douăzeci de minute cu autobuzul pînă la Piaţa Romană. Nimica toată. Lîngă Primărie, adică e ordine şi calm pe străzi. Locatari? Deja nu mai cunosc pe aproape nimeni. Şi zilele trecute am simţit adierea sărăciei lucii, a mizeriei, a decăderii.
Ziceam io că la Obor găsesc casete video mici de filmat. Ziceam io. Ţinusem minte că odată am luat ieftine şi bune de la intrarea din Obor. Şi aşa m-am trezit la un ceas fără zece. Nu era deschis. Şi stau. Coco şi fermoarele lui se aflau la locul faptei. Se adună zece oameni. Ce-or fi ei?
asupra vomitării de produse tradiţional toxice româneşti din Mărginimea Sibiului. Cu un amendament. Vomiţi? Vomiţi un întreg univers ce va să fie. Mai precis: ţi-e indiferent că în frigider ai luat roşii, vinete, dovlecei, cartofi noi, tarhon, leuştean-toate-toate să faci o măreţie de legume pe uăk.
Sîmbătă, nici o aventură. Verdeaţă din Şulea. Fasole verde din Şulea. Tarhon din Şulea. Dovlecei din Şulea. Roşii din Şulea. Sîni de gospodină din Şulea. Ţărancă cu talgere din Şulea. Fermoare din Şulea. Bărbat în şort cu şoricar din Şulea. Brocoli din Şulea. Ardei gras din Şulea. Cireşe din Şulea 8 lei. Vişine din Şulea 7 lei.
Aţi văzut că preţul are tupeu? O cafea care bătea porţile lui 5 lei, crescînd într-un an de la şi 20 la şi 40 şi apoi numărînd din zece în zece bani. Cafeaua aia, am urmărit-o, a sărit cu 4 bani peste 5 lei. Cu cîţiva bănuţi, dar aceia afişaţi. Deloc neglijaţi. Chioşcarul şi-i vrea.
Se ţine sus preţul căpşunilor. Oho, dar al cireşelor! Uite, ieri, unul în Piaţa Norilor a lăsat din preţ la cireşe spunînd: dom’le, sînt crăpate de la ploaie, ce să faci? Nu te pui cu natura. Nu te pui cu natura, repetă glasul acela în mine. Şi trec prin mahalale. În Traian, în spatele Pieţei, muri gogoşica cu pechinezi.
Eh, dacă nu ştiţi, uite, vă spun io. Cu un milion şi două sute mi-am ajustat după moda asta suplă cinci pantaloni. Se schimbase moda, e pe bulan pantalonul, nu mai poţi umbla flendura, aşa că mi-am luat cinci pantaloni dintre cei de vară şi ţuşti la croitoria mea lipită de Hala Traian.
Nu mai vreau să-mi cumpăr nimic nou, aşa că pun mîna pe vechituri şi le dau o patină nouă. Poate oi cîştiga peste un timp mai bine. Aşa că mă strîng din cheltuieli reparîndu-mi pantofii, vreo cinşpe perechi am dus o dată pantofarului de la etajul zece şi omul, murindu-i mama, m-a ţinut vreo două săptămîni de iarnă în pantofii mei de mort.
Cînd le văd uriaşe şi ucigaşe, oricît de pofticios sînt, ştiu că nu-i căpşuna pe care o aştept. Pe DN1 e plin, parcă între Pucheni şi Ploieşti sînt namile de pămînturi care doar căpşuni fabrică. Şi căpşuni cît deştu’. Păi, voi aţi văzut cît de mare e una? Doar una şi dai de mîncare la doi. E imposibilă.
La Sinaia, pe Variantă, lîngă partener Rompetrol e un tip tînăr, la blugi-tricou, cu bărbiţă. Dacă ar fi la Bucureşti, faţa lui de şmecher ţi-ar spune exact ce şi cum este. La Sinaia, pe Varianta întîi eşti cu temere. Ai experienţă deja în umflat cauciucuri şi citit oameni. Dar uite că te înşeli.
Merg în „Timpuri Noi“. Şase portocale şi două grefuri, 20 de lei. Mi se pare că sînt păcălit. Răcit, bolnav, cu febră, abia ţinîndu-mă pe picioare, mi se pare că sînt păcălit, furat. Cum dracu’? Şi spun: e ceva în neregulă. Şi femeile sar că... veniţi la cîntar de nu credeţi.
Mă zăpăceşte de vreo lună un tip care-mi spune că mă atrage-fascinează cu investiţia pe piaţa de capital. Întîi am rîs. Eu nu am mai luat salariu de vreo două luni, iar cînd îl iau, nu ştiu, şi cînd îl iau, îl dau celor cărora le datorez bani. Dar taurul de la telefon habar nu are de căderile mele psihice şi de bancomat.
Încarc nouă, ba nu, unşpe perechi de pantofi, pe toţi, practic, fiindcă am rămas doar cu pantofii de mort. Unii uşori, buni, dar subţiri în talpă. Tot am dus cizmarului. Unul la capătul lumii, al mahalalelor. Şi la etajul zece, la capătul capetelor de bloc, de te apucă ameţeala cînd urci la el.
Dom’le, dacă întîrzii la Vodafone, la Bancă, la cablu, la curent, sînt asaltat de semeseuri, omorîri pe e-mail, distrugeri de psihic pe toate părţile. Asta înseamnă că o săptămînă sînt liniştit, calm, şi trei din lună sînt prăbuşit. Mă prinde Vodafonul în toate poziţiile. Seara, dimineaţa, la prînz, în pijama, în chiloţi, beat, omorît, distrus.
Săptămîna trecută o labă de urs a fost confundată cu una de om. Adică un membru din bagajul unui chinez a fost scanat la Otopeni şi televiziunile au luat-o razna. Am stat prosternat. Au fost vreo cîteva ore de confuzie între laba de om şi laba de urs. Alea au fost delir, nene! Nimeni nu avea vreo îndoială. Curgeau întrebările.
la Starbucks şi-mi închipuiam poveştile oamenilor ce urcau-coborau cu banda rulantă. Nu vi le voi spune. Altceva e de spus. Un tip-timp şi-a plimbat copilul în căruţ vreo juma de oră. Mediu septic, copilul putea dormi cuminte, fără tramvaie. În jur, de mă gîndesc, ioc parcuri. Alt bărbat-pătrat stătea lîngă mine cu o cafea mică-mică şi celofănea femei.
un mizilic, după care ţopăi de pe un site pe altul, te loveşte o perdea de publicitate. Zdravăn îţi dă un upercut. Nu ştii unde să-i găseşti capătul, nu ştii unde-i este butonul de închidere, icsul ce-l închide. După ce te dumireşti că te lupţi cu un balaur invizibil, că instinctele tale de vînător sînt insuficiente, realizezi enervat ce-i aia perdea de profit.
Săptămînile astea nu mi-am scos maşina. Lovită, bumbăcită, cu zăpada de juma’ de metru în jur. Aşa că, din cînd în cînd, am luat taxiul. Am avut astfel de înfruntat avalanşa de poveşti. Am plătit 10 lei, 6 lei, 15 lei, dar am căpătat şi o poveste. Şocant, fiindcă tu vrei să fii dus de colo-colo, nu? Eşti îndopat ca gîsca, fără să vrei, cu poveşti ale oraşului.
Uite unul de la 1001 nopţi: „Pe 1 martie 1001 nopţi te răsfaţă inedit. Ai parte de-o caricatură personalizată, băuturi fine şi preparate delicioase“. Ce-o însemna în comerţ „răsfăţul inedit“? Cum poate fi răsfăţul inedit? Răsfăţul nu e răsfăţ? Cît vinde acest răsfăţ inedit?
Plimbat, oraşul e mizer. De sub Marele Alb au ieşit mărţişoarele: gunoaiele nemiloase strivind orice chef, lumina proaspătă a primăverii, nebunul jos de cald-rece al zilelor. Ţi-e cald şi-ţi vine să te dezveleşti. Şi te primeşte gheara frigului în braţe, în muşchi, în umbrelişte. Ce te costă? Ce te-ncălzeşte? Scosul banilor la greu.
Minciună. Duminică am stat o oră la coadă în Traian. Bre, erau cinşpe persoane la fiecare casă şi erau două case închise. M-a luat vertij. Era coada aşa de mare încît nu-mi venea să protestez pentru cei cinci lei din reclamă, ci să urlu c-a venit tot cartierul la magazin, duminica, la ora douăşpe.
Duminică mă rătăcesc pe lîngă Timpuri Noi. Era bocnă strada. Mi-era tablou mintea. Şi cum îmi zic că nu-i rău să văd ce-o fi pe dinăuntrul pieţei, hai! Şi uite o măcelărie cu un deliciu de pastramă de porc şi cu un mînzat bun de gulaş. 20 de lei. Nu-i mult, zic. Şi mă bag printre comersanţi. Doi lei kilu’ de cartofi, 10 lei conopida.
Uite, c-a murit reportajul de ziar, de teve. Cred că l-am omorît chiar eu. Aşa, pe nepusă masă. Fără să-mi dau seama. Ce mi-era mai drag în jurnalism cu mîna mea am spînzurat. Păi, da. Despre crima asta aş vrea să mărturisesc. N-am avut perseverenţă, n-am tras cu orice preţ să fiu asociat cu o vechitură, reportajul.
în buzunar. Cum este? Ce faci? Cerşeşti? Cît rezişti? Înspăimîntătoare situaţie. Sînt zile cînd trag sertarul de sub scaunul din faţă şi găsesc punga cu 5 bani şi număr un leu-doi. Număr mult şi găsesc de-un covrig. Sînt bani adunaţi din salariu, rămăşiţe, resturi. Dar cînd nu vine salariul?
Cît ne costă zăpada asta, de fapt? Şi cum de-o înjurăm, cînd ar trebui să ne bucure? Da, să ne bucure. E un dar al naturii, nu-şi face Dumnezeu imagine prin ea şi nici nu-i dată pentru premier să dea la lopată în faţa camerelor de luat vederi. Dar, nu, noi nu ne bucurăm. Ne lamentăm. De asta ne costă usturător de mult.
nu plouă, nu ninge. Va fi vai şi amar de recoltă. Dacă nu ninge în două săptămîni, vom mînca amintiri de schiuri şi săniuţe de Valea Prahovei. Îi e frig omului, dar cerurile nu se deschid să ne dea belşug. E bine de om că poate circula în voie, dar e rău de viitorul lui, în an de criză ca ăsta.
Una se cheamă La Marmote. Alta – Kuib. A treia – Hotel Cumpătu, the best place. Una e populară. Una e avangardă. Ultima e lux. Mai pe înţeles: Ceafă de porc, nuştiuceîndraciafumaţi şi labădeurs cu muci de căprioară. Adică, diversitate, nu se calcă în picioare.
Niciodată nu-i goală. E pustiul de după Crăciun şi Anul Nou. Din orice piaţă. Dar pustiul se întîlneşte mereu cu cîte un prăpădit ce-ţi vinde ce nu bănuieşti. Lumea sucită. Golul şi un negustor zgribulit ce vinde te miri ce. O ţelină, un kil de fasole, un pătrunjel, o imortea, prune uscate.
Salivezi cînd vezi abundenţă. Iubeşti ineditul. Ciuguleşti din forme şi culori ce parcă nu le mai prinzi în viaţa ta. Oh, ah, yummy, mamă, ceeşticopil, dambla. O apocalipsă lovind într-o minte necoaptă. Dar ce fericire pentru orişicine! Îmi mărturisesc instinctul dezlănţuit de a mă bucura de forme, culori, arome, dulceţuri, zdrăngănele, zdrăngănici.
Incredibilul s-a produs! Făsuiul luă locul cărnii pre limba noastră şi uite-l cum sare ca preţ. În piaţă era fasole şi la 5, şi la 6, şi la 7, şi la 8 lei. Dar mărunţişa aia ieftină, urîtă, plină de gunoaie, ce destin, ce cernere! Aşa că te repezi la cea de 7. Nici 8 nu dai, dă-o-n mă-sa, e doar fasole.
Mi-am pierdut capul. Îmi pierd şepcile, căciulile destul de des. Aşa cum îmi dispar ciorapii. Există la mine o pierdere a extremităţilor. Şi cînd umblu prin pieţe, magazine, pierd timpul căutînd acoperămînturi de cap şi picioare. Şi fără greş, oricîte aş lua, pierd mai multe decît am avut.
Un loc a mai păstrat cu religiozitate ce nu găseşti în tot Bucureştiul: organele, măţăria, pizdulicea, fudulia. Nicoreştiul de pe Maria Rosetti cu Toamnei. Loc monstruos. Cu diorame, cu ursuleţ blăniţă, cu tablouri de cerb mîncat de lupi, odalisce de farfurie de ciorbă şi printre ele strecurată plasma.
uriaşi papuci. Bine închişi. Chiar în varianta cu fundiţe. Blănoşi. Labe albe de blană. Cu bot roz, albastru. Nu m-am interesat cît costă. Dar aş vrea să vorbesc despre astfel de blănoşi care nu ştii de ce-ţi rămîn în minte, de ce te cuceresc şi de fapt te ţin deoparte. Parcă mi-aş cumpăra, dar nu mi-i doresc în picioare.
"M-am gîndit la acest lucru şi ştiu că trebuie să fii foarte atent la memorie, să faci distincţia între ce-ţi aminteşti singur şi ce ţi-au spus alţii despre tine. Îmi amintesc cum stăteam pe un covoraş înţepător de cocos, cu spatele gol, pe cînd aveam trei ani – simţindu-i consecinţele. "
