Sentimentul de nestăpînit că eşti păcălit
Duminică mă rătăcesc pe lîngă Timpuri Noi. Era bocnă strada. Mi-era tablou mintea. Şi cum îmi zic că nu-i rău să văd ce-o fi pe dinăuntrul pieţei, hai! Şi uite o măcelărie cu un deliciu de pastramă de porc şi cu un mînzat bun de gulaş. 20 de lei. Nu-i mult, zic. Şi mă bag printre comersanţi. Doi lei kilu’ de cartofi, 10 lei conopida. Bă, mult, dar mi-e lene să alerg după cartofi în altă parte. Hei, dar intru într-un magazinel cu de toate: brînzet, mezel, pîine, nebunii mici şi simpatice. Colcăie de vînzătoare. Iau un pic de Săsesc, doi cîrnaţi, un pumn de telemea, o ţîră de jambon, un cofraj de ouă. 60 de lei, îmi zice vînzătoarea. Nu-mi vine să aud. Scot banii automat şi plătesc. Sînt uluit. Nu ştiu de ce.
Am sentimentul că-s păcălit, că ceva nu-i normal. Şi vînzătoarea, alta, mă întreabă: „Aveţi nemulţumiri?“. Tac sau mormăi, nici eu nu mă aud prea bine. Mă agăţ de bonul fiscal şi casc ochii. Pare în regulă. Pare foarte în regulă. Tocmai că mi-a dat bonul mi se pare în neregulă. Faptul că sînt întrebat mi se pare dubios. E prea mult. N-am curaj să dau marfa. Sînt „îndrăgostit“ de ceea ce am cumpărat. Nu-mi pot stăpîni pofta de a gusta cît de repede. M-au păcălit, m-au păcălit. Îmi plesneşte capul. Sînt defect? Sînt defect! Poate nu; ba da, m-au păcălit. Bonul? Nu-mi pasă, m-au păcălit. Sînt prostul lor. Prea multe vînzătoare, mişto vitrină, mezelul proaspăt. M-au păcălit. Lîngă mine o cucoană îi spune altei vînzătoare: dar v-am dat un milion. Milion? Da, milion! A. Da, milion! Şi doamna o iartă: hai, că sînt şi eu ameţită. Doamnei i se dă dreptate. Mie nu. Mie nu. Mie nu. Umblu cu bonul în mînă. E în regulă: sînt păcălit!
