Cizmarul
Încarc nouă, ba nu, unşpe perechi de pantofi, pe toţi, practic, fiindcă am rămas doar cu pantofii de mort. Unii uşori, buni, dar subţiri în talpă. Tot am dus cizmarului. Unul la capătul lumii, al mahalalelor. Şi la etajul zece, la capătul capetelor de bloc, de te apucă ameţeala cînd urci la el. Un pitic, cu ochelari uriaşi de cal. O mogîldeaţă. Şi se uită cizmarul la averea picioarelor mele. Şi numărul şi mă mustră, ba că alt cizmar ar fi putut să facă treaba mai bună cîndva pantofilor mai de clovn, ba că el poate şi imposibilul. Şi uite-mă stînd şi aşteptînd un preţ. Păi, două milioane jumătate. Mi se pare mult, dar, cînd stau să mă gîndesc, îmi dau seama că nici o pereche nouă nu cumpăr cu banii ăştia. Şi uite-mă într-un mall, din greşeală, să verific acest mic detaliu. Aşa e. Urîţi pantofi erau la trei milioane. Apoi, mă tot întreb cum o să-i cîrpească, dacă-i face urît, dacă-i face ratat, dacă, dacă, dacă... Şi aştept cu inima purice să-mi dea piticul cizmar un semn.
Trece timpul. Merg cu pantofii de mort şi prind chiar o zăpadă în aprilie prin Bucureşti cu ei. Şi iar trece timpul. Şi merg la pitic. Că a dat înmormîntarea peste el. A murit mă-sa. Şi n-a terminat. Dar îmi dă zece perechi din unşpe. Şi pantofii mei nu arată rău deloc. Sînt tălpuiţi în toate felurile, dar funcţionează. Încă n-a dat o ploaie peste mine şi pantofii mei, dar sigur mi-a rămas gîndul la perechea neterminată. „Dom’le, de ce sînt păgîni ăia din Teleorman? Au înmormîntat-o pe maică-mea în două zile, o noapte. Ce obiceiuri!“ Şi plînge cizmarul şi io umblu încălţat în perechea mea de pantofi de clovn.
