Sărăcia lucie
Locuiesc destul de în centrul Bucureştiului. Zece minute pînă la Unirii. Douăzeci de minute cu autobuzul pînă la Piaţa Romană. Nimica toată. Lîngă Primărie, adică e ordine şi calm pe străzi. Locatari? Deja nu mai cunosc pe aproape nimeni. Şi zilele trecute am simţit adierea sărăciei lucii, a mizeriei, a decăderii. Bine, de vreun an casa, ca şi blocul, mi-e ţinta gîndacilor mari, graşi, infecţi. Nu e năvală zilnică, dar îi vezi peste tot: de jur-împrejurul blocului, la ghenă, în casă. Şi cu peisajul ăsta, culmea, m-am obişnuit. Femeia de serviciu a scării e schimbată.
Da, într-o dimineaţă am văzut două balaoacheşe spălînd scara. Nu mai era femeia aia de ani de zile, cu cap mare de bivol, sănătoasă, puternică, tăcută. Gîndacii, scara spălată-jeg, dar suportabil, înghiţibil. Toleranţă. Uite că săptămîna trecută, cum spuneam, şerpii indiferenţei, javra înstrăinării, animalul mediocrităţii au făcut pui: ne-au tăiat apa caldă şi-n scară a apărut o pisică jumulită, rănită. În casă put io de transpiraţie, afară pute pisica zăcîndă. În loc să-mi plătesc întreţinerea, primul gînd a fost să iau pisica s-o arunc afară. Rănită era, groaznică, ghem de viaţă. Pute, dom’le, pute şi de cîte ori urc-cobor scara mă lovesc de ochişorii ei şi de sîngele ei închegat pe blană. Pute, e vară. Put, e vară. Apă caldă nu este: nu s-a plătit întreţinerea. Fac rost de bani şi mi-o plătesc! Şi administratorul îmi spune care-i situaţia. Sînt inşi cu bani, se vede asta, au maşină la scară. Sînt inşi ce-au lăsat casele pradă chiriaşilor, rău-platnici. Sînt inşi care n-au făcut faţă preţurilor mari la întreţinere iarna asta. Groaznic! – zic. Nu e destul: or să taie căldura la iarnă. Mă scoate din sărite jegul omenesc. Dar pisica? S-o iau s-o arunc în grădină!
