Mega Image, 5 lei îţi dă dacă-s 5 persoane la coadă
Minciună. Duminică am stat o oră la coadă în Traian. Bre, erau cinşpe persoane la fiecare casă şi erau două case închise. M-a luat vertij. Era coada aşa de mare încît nu-mi venea să protestez pentru cei cinci lei din reclamă, ci să urlu c-a venit tot cartierul la magazin, duminica, la ora douăşpe. Se mişcau casierele, erau moarte, era multă lume, era cenuşiu, era ninsoare afară, pe rafturi flori-flori-flori. Nu ştiam ce să mă bucure, ce mă irita. Uite oamenii, unii aveau coşuri pline ca pentru cataclism, alţii, doar o pîine, un pachet de ceva şi comandau ceva ţigări. O gagică a stat o oră acolo ca să ia un pachet de biscuiţi Oreo şi ţigări, un pachet. Altul – o bere la pet şi un pachet de ţigări. Se merită să stai atîta la coadă?
Oamenii se plimbau. Singuri fiind, ieşeau şi ei din casă. Alţii erau cu baxuri de apă, detergenţi, mezeluri de-alea preambalate. Uite-l pe ăla cum a luat toate ofertele, „cele mai ieftine“. Ninge afară, văd asta prin tavan, prin uşile rabatabile. Ninge. Şi cu toate astea, nu pot să nu văd cei 5 lei daţi dacă sînt patru persoane la coadă. Mă oftică. Nimeni nu-mi spune nimic de astea. Nimeni. Nimeni. Nimeni. Vreau cinci lei. Mintea mea bîzîie, clocoteşte. Vreau cinci lei. De ce au făcut reclamă? La bătaie de joc? Vreau banul meu. Cinci lei reducere. N-am ce face cu mintea mea o oră la coadă. Vreau 5 lei. 5 lei. 5 lei, bă, dă-mi cinci lei. Vreau, mincinoşii, laşii, tac mîlc casierele, cică muncesc, nu, nu muncesc, dau din mîinile alea special, în faţa mea, ca să nu cer eu cei cinci lei. Să termine cu mine. Vreau cinci lei. Vreau, vreau! Sînt taxat. Plec. 5 lei, de ce nu mi-a vorbit de cei 5 lei?
