Ca orăşean, n-am unde, decît iar în piaţă, la Rîmnicu Sărat. Cum altfel? Roşia – 3 lei, dar sămînţa este proastă în toată piaţa. Strugurii – 4 lei la cioara boită şi coană mare, mi-a vîndut struguri la „5 lei, fără sîmburi“ – mare păcăleală.
Nu era Roşia Montană. M-am uitat mult nu la cioară, ci la roşie. Crudă. Cum este posibil să fie toamnă afară şi roşia să fie verde pe dinăuntru? Cum este posibil ca o cioară să se umfle cu o verzitură? Cum de nu-i este verziturii ruşine să iasă pe tejghea?
În prima seară, pui cu sos maro. A doua zi la prînz, pui în supă dreasă. A doua seară, văcuţă cu sos maro. A treia zi la prînz, văcuţă în supă dreasă. Incredibil a fost. Şi găseam bucăţile uşor grataragite de c-o seară în ciorba de la prînz. Iar zeama a fost aceeaşi pe parcursul a două zile.
Nu-mi place berea, să fiu sincer. Nici un fel de bere. Am băut de toate neamurile şi culorile. Nu-mi place, n-auzi? Asta înseamnă că vinul roşu este viaţa mea. Vinul este viaţă, deplinătate, pasiune. Doar că, vara asta, căldura am simţit-o împotriva vinului şi vinelor mele.
Şi cum nu are, este bine să cumperi cu sufletul, cu cheful, cu ţîfna, dar cheful şi ţîfna să fie pregătite de-acasă, bine rumenite. Mergi altfel în magazin şi te pierzi. De toate şi nimic. Cumpărătura se face cu mîna şi cu capul. Mîna alege, pipăie, capul plănuieşte.
Ce-am cumpărat cu banii ăştia? Plecare cu trenul de noapte şi o frică. N-am mai găsit loc decît în vagon cu multe-multe persoane. E Sfînta Marie. De cîteva ore nu fac decît să mă perpelesc ce-o să fie. Mă apucă alergiile, bezna îmi împute capul. A costat un milion şi jumătate.
Cu pîine sau fără? Cu doi litri de apă sau cu cît se poate? Au apărut zeci de astfel de întrebări cărora nu le dai de cap. Aşa că a apărut dieta cu pîine. Modele de acest tip mă lasă rece. Simt? Sînt stăpîn pe ceva simţuri? Atunci mănînc, beau. Sînt bolnav, respect dieta.
Dimineaţa pe căldură simt nevoia de papuci. Senzaţia unui frig interior cînd talpa mi se pune pe podea. Şi caut papuci de ceva timp. Nu cu asiduitate că pot purta şi sandale sau chiar pantofi pe piciorul gol, de ce nu? Am pantofii mei de gală tocmai buni de umblet de papuci.
Am urcat pe munte. După mii de ani. Uitasem cum este. Picioarele mi-erau şchioape, drumul împotrivă. Dar am reuşit! Am reuşit! Este o victorie, mărturisesc, care se poate măsura cu puţine lucruri. Am ales drumul clasic şi greu, făcut acum douăzeci de ani de cîteva ori: Buşteni – Jepi – Caraiman – Piatra Arsă – 2000 – 1400 – Sinaia.
10 lei – juma de kil de carne de vită tocată! De pe Coposu – Mîntuleasa. Din piaţă de la Traian: şase cepe – 2 lei. Două vinete – 2 lei. Un pepene răscopt – 4 lei; galben, că nu-i vremea celor roşii. Apoi, zicem aşa, un kil juma de roşii – 5 lei, asta că mi-a fost greu să merg ieri-dimineaţă în Şulea, luam cu 1 leu mai ieftin şi mai coapte, cred.
Am sunat în disperare. Nu răspundea. Nimeni să-mi deschidă uşa de la intrarea în bloc. Şi a venit un puşti. „Nenea, suni la cizmar? E plecat în Grecia, în vacanţă!“ „Bă, tu minţi!“ „Nu, nenea, e plecat pînă-n august.“ Cizmarul a plecat în Grecia, în vacanţă? Aşa ceva nu se poate.
Şi asta este o negustorie, pentru mine. Şi uite de ce. Timp de şase-şapte ani, de cînd se dă alocaţia copilului prin poştă, mi-am spus că cel mai bine este să deschid poştaşului la interfon. Dar poştaşul rareori îmi aducea şi mie nenorocita de alocaţie. Nu, nu este foame ţigănească după alocaţie, dar dacă este dreptul copilului, de ce nu?
Japoneza mea, veche şi filozoafă, a meritat acest sacrificiu, după şapte ani de borduri luate în plin, de gropi păcătoase. Am căutat, am dat tîrcoale, am găsit, într-un fund de lume, un service: „Atît îţi dau, boierule, jante şi cauciucuri.“ Mi s-a părut bine. Marfă nemţească. Second hand, bineînţeles.
Am aflat o veste rea, de prost augur pentru crîşmăria românească. A murit „Cătălin“, da, crîşma „Cătălin“, aia de era pe Ştirbei şi s-a mutat între Titulescu şi Mihalache. Vestea mi-a venit de la un amic onorabil, deci este de crezut. Care este păcatul acestei lumi mici, de bunătăţi, ce are porţia mare şi preţul omenesc?
„Lovely maimute capucin copil bun pentru acasă doi masculi şi o femelă). Ei au ridicat de mînă şi hrănit cu atenţie umane. Ne strica şi să le dea o atenţie mai excelent daca esti interesat. Maimuţe capucin pentru cadouri de Craciun pentru vînzare 180 euro."
Bulgari – or fi sau n-or fi, dar avem roşiile lor pe piaţă. Gigantice, coapte, incredibile, desprinse dintr-un film imposibil. Şi chiar am încredere, cu mare teamă, în roşia bulgărească. Cum să nu ai? Se merge la bulgari la mare, se laudă plaja sălbatică bulgărească, se doresc scoicile bulgăreşti, visez porţii uriaşe de mîncare bulgărească, vinurile lor... şi ştiţi de ce? M-am prins. Fiindcă sînt date lumii chestii omeneşti la preţuri cinstite.
Am ajuns să fim doar apă minerală. Adică, de fapt, ce consumăm? Dar asta nu este o pervertire? O nenorocită uitare a naturii reale? Că avem o natură reală, acum, şi una artificială. Cea reală este apa din rîu care cică ajunge la chiuvetă, dar pe care n-o bem.
Cînd intram primele dăţi într-un supermarket din ăsta, intram cu sfială. Frică mi-era să păşesc, să ating. Nu puteam fi decît un invitat, nu puteam, ca un tîrlan, să umblu măgăreşte prin lumea altora.
Aşa cum este normal – i-a răspuns cireaşa. Vin curînd, de plouă, zmeuricile. Dar voiam să vorbesc despre roşii. Luasem o brînză din piaţă, de la „Traian“. Acasă nu mi-a mai plăcut. Nu ştiu ce-a avut la gust acolo, la taraba femeii – cică din Sibiu –, şi nu mai are în farfurie.
De vreo lună, benzinăriile nu-ţi mai dau bon. Nu e vorba de vreuna anume. Nici una nu-ţi mai dă. Te întreabă casierul: vrei bon fiscal? Şi cum te vede zăpăcit de o aşa întrebare, te lasă fără.
Cînd în România te costă un milion fructele de mare din farfurie eşti un tîmpit că mai stai în restaurantul ăla. Nu există aşa ceva. Nu este elefant. Nu există în ţară un bucătar care să justifice prepararea acestor delicatese cu banii ăştia.
Nu s-au făcut. Nici căpşuna. În piaţă sîntem minţiţi, la tarabă punîndu-se vînăta, dovlecelul, ardeiul gras, căpşuna printre ştevie, lobodă, spanac, urzică. Este o confuzie pe care o facem în necunoştinţă de cauză, crezînd că primăvara vine şi, cu ea, totul ni se aşterne la picioare.
Călită în ulei de măsline – nu. Nu omorî, nu arde ceapa. Cît să devină transparentă. Puţină apă să stingi oful cepei şi adaugi piept sau picior de pui în ceapa cu ulei. Peste carne şi ceapă, de adăugat mărarul tocat, fără codiţe, vreo cinci-şase legături la porţie.
Şi ploaia ne îngroapă. Plouă şi ploaia ne înrăieşte. Plouă ca să nu ieşim la grătare şi bere pe terasă. Ne face în sîc ploaia, ne ia zîmbetul, umplerea, udul, aerul. Ploaia, bă, se gîndeşte la viitorul nostru. Dă apă la mîncare şi băutură, bă. O s-avem pîine şi o să avem, bă, ţuică.
M-am dus ieri în piaţă. S-a umplut, bre, de flori. Umpleţi-vă găurile, sacsiile, ghivecele, lingurile, farfuriile de flori. Cătaţi flori şi bucuraţi-vă de ele! Puneţi-le şi-n fund, şi-n inele, şi-n păr. Fiţi înfloriţi. Bucurie simplă, pe bani puţini. E doi lei firu’ de plantă de pus în pămînt. O minune!
Să te bucuri de bucăţica ta cu o inconştienţă dementă. Oricum mori. Dar măcar nu mori cu fandacsii. În vin se pun. În roşii ai. În brînză se pun. În pîine nu se poate altfel. Orice aliment e contaminat. Ţăranii din Sibiu – bio, eco – sînt mitologiile noastre. Ne-am creat apărări, baricade. Prostii.
De mergi prin pieţele de ţărani, cît vezi cu ochii, găseşti produse naturale. Toate însă – trecînd de entuziasm, prostie şi aroganţă corporatistă – sînt produse contaminate. Cu ce credeţi că-şi face ţăranul spanacul mare-n tufiş ori creşte-n ceafă porcul? Cu chimicale.
Meşteşugărie şi negustorie. De-a valma. Vreai să cumperi? Poftim. Vreai să cîrpeşti? Cin’ te-mpiedică? Nu umbli teleleu din mahala în mahala. Lumea asta, pînă-n 1847 (Focul cel Mare), era şi mai mică. Ca să nu o rătăceşti, era mititică. Cît un han. Şi erau, în Lipscani, hanuri peste hanuri.
E verde piaţa! În serele patriei au înverzit ceapa, usturoiul, ridichea, spanacul. Prin păduri, urzica! Ce tulburător joc al ochiului, după luni de pustiu. Poţi culege, din natură, carnea săracului.
Cine m-a pus să iau conopida aia? Cine? Ce genă, ce inconştienţă m-a adus în situaţia asta beteagă? Cum pot gîndi? Conopida este o insipidoşenie crasă, cum poţi să fii fermecat? Robotizat m-am dus la galantar, am văzut că erau cam trecute, cam moi, adică n-avea conopida responsabilitate, se blegise, şi hop! O iau eu, de ce s-o iau eu?
Cel mai ieftin, cărnuri zic, e să bagi în tine piept de pui. E adevărat, e bun pieptul şi pentru dietă, şi la boală. Piept de pui. Doar că mi-aduc aminte ce făcea taică-meu ca să crească puiul. Într-un hambar frumos etajat băga un bec uriaş-ucigaş conectat la curent electric.
Tîrg de produse 5,99. Doar psihologic te uiţi şi vezi că este peste 5 lei. Te zburleşte gîndul. Dar să vedem ce poţi lua sub 6 lei. Ulei Lorena floarea-soarelui. Portocale dacă iei 2 kile la plasă. Bustieră fete. Maiou bărbaţi. Maiou damă. Slip fete. String damă. Slip bărbaţi. Set 3 dresuri damă 2/5, 20 den.
Marele cîştigător al zilei de 1 Martie este floarea. Ghiocelul. Şi dacă e să te bucuri de primăvară înseamnă să te întorci la ghiocel. Luînd ghiocel iei stînjenel, lăcrămioară, liliac, tufănică, cimbrişor, tarhon, făsui, varză, măr, prună, vară, toamnă şi iarăşi iarnă.
Cînd am fost în America şi eu odată, ei, ce ploaie şi ce vînt, am căutat un şort, un chilot, un slip cu care să fac baie. Am fost aruncat în lumea uriaşilor. Doar slipi de graşi. Doar nişte brambureli gigantice. Adică eu, un slăbănog, nu mai existam, producţia era toată amanetată în folosul giganţilor planetei.
E pe placul meu. Umplutură de mentă într-un portofel de ciocolată. Aşa am observat reclama într-un pliant de supermarket. „Oferă-i un buchet de flori... sau mai bine After Eight! O să descoperi că va alege After Eight. De ce?“ Şi mi se spune că femeia alege After Eight pentru combinaţia perfectă dintre fineţe şi fondantul de mentă.
Am un coteţ pentru cîine vagabond în faţa casei, îl ofer cu chirie celor de la Megaimaj să dezvolte şi acolo un concept store. De ce zic? Fiindcă ăştia au pus mîna pe toate colţurile, hardughiile, fundăturile, precum marele falimentar Dinu, spre a cuceri România. Şi-mi pare rău.
Voi aţi văzut cît de mari se tot fac covrigii? Ţi-i faci colier, ţi-i faci avion. Incredibil cum se dilată covrigii. Şi cum costă un leu minimum, mă întreb, dacă-s aşa mari, care-i cîştigul? Las’, nu muri tu de grija lor. Atunci, îmi zic, îţi dai seama cît se fură la un covrig de le rămîne şi lor de un venit?
Semn de recoltă bună. Şi ninge. Semne de recoltă bogată. Ce mai poate veni? O secetă rea din martie pînă-n august, şi s-a dus porumbul. Cică şi grîul se duce de suflet, dar a avut timp sub iarna asta să se formeze şi arunce spre cer. În rest, leguminaţia o să ne meargă binişor.
Nu ştiu cum se face, dar pe 1-2 ianuarie era plin la şaormăria Dristor şi la McDo şi la KFC. Parcă o altă populaţie se îndopase cu o noapte înainte şi alta acum murea plesnită peste stomac pe băncile fast-food-urilor. Parcă – doar că era aceeaşi populaţie, nu alta.
Discuţii de prin noiembrie. Luăm şi anul ăsta? Da, tradiţia o cere. Bucuria. Vine verde, vînjos, puternic la tine în casă. Stă pe afară un timp. Ţiganul-ţăranul te păcăleşte. Nu e niciodată perfect. Păi, natura nu e perfectă, ce credeai? Cînd îl înfigi în stativ, descoperi. E prea mare, prea mic. O creangă ruptă. Un capăt uscat.
Porcul, ce durere, ce destin, ce soare, ce deliciu! Tăiere. Şorici. Caltaboşi. Ah, mi-e dor de pomana porcului. Cînd o să fiu bătrîn, o să fac un muzeu în care să se taie porcul şi să se arate lumii cum se face bucăţi porcul. Aş băga un live şi un life să moară toată mahalaua!
Un pustiu sfîşietor. Morcovi ici-colea, cartofi mai des iviţi. Un moş îl întrebă pe vînzătorul de mere: „ţi-ai pus cojocul?“. Şi vînzătorul zice: „da, da, doar azi-noapte că a fost frig“. Imortele. Greu am găsit fasole uscată. Greu hrean. Mi-a dat unul un hrean la 5 lei: „ăsta nu îngheaţă niciodată“.
Nu ştiu dacă e bine sau rău, este nesăbuinţă sau prostie, dar au fost zile în care mi-a fost foame rău. Zile în care nu puteam să-mi potolesc foamea cu un covrig, în care mi-era rău la gîndul că aş roade un biscuit, zile în care îţi zici că te îngraşi de mănînci. Nu ştiu ce era în capul meu.
Frigul intră-n oase. De-acum plapuma coboară din cui plină de aromele de levănţică. Toamna fuse bogată şi, uite, chip de te bucură de post. Avem de unde, cu toate că nu te-ndeamnă nimic la postire, decît spiritul, slabă speranţă. Dă-i cu conopidă, dă-i cu zacuscă, dă-i cu sarmale cu orez.
Munţii de varză din pieţe mi-s dragi. Bogăţie, viitor. Visez deja la sarmale, raţă pe varză, varză à la Cluj. Ciolan cu varză. Totul cu varză. Bineînţeles, eu sînt varză pe lumea pe care o parazitez. Şi asta îmi dă măsura lucrului trăit.
De corturi cu primarul Robert care cică a zis-făcut 0% taxa la gunoi. Tocmai acum au apărut corturile, cînd el trebuie să dea socoteală de mansardele de lemn construite aiurea pe blocurile de beton şi care au luat foc. Bună şmecherie: ard mansardele – trosc, realizăm ceva!
Voi nu ştiu dacă aţi văzut, dar eu da: lumea pe stradă cu geamantane. Număr zilnic patru-cinci oameni ce-şi iau lumea în cap şi şi-o pun în geamantan. Unde s-or duce? Sînt ca-n Topîrceanu?
Garoafa şi crizantema îmi dau senzaţia de mort. Om mort, ieftin îi iei două fire de-alea şi de-alea şi gata, la groapă! Privesc însă explozia asta de crizanteme a toamnei şi numai baia de culori, demenţa de petale îmi alungă gîndul macabru.
Uit, n-am bani la date exacte. Creditul la bancă, electrica, întreţinerea, netul-teveul, mobilul. Apare noua factură şi eu n-am plătit-o pe cea veche. Aşa sînt. Există însă o exactitate a întîrzierii şi una a întîrzierii plăţii, o corectitudine în a plăti pînă la urmă. Şi orice ins care priveşte situaţia mea vede că aşa sînt.
