Vizavi de Eneida
Nu ştiu dacă e bine sau rău, este nesăbuinţă sau prostie, dar au fost zile în care mi-a fost foame rău. Zile în care nu puteam să-mi potolesc foamea cu un covrig, în care mi-era rău la gîndul că aş roade un biscuit, zile în care îţi zici că te îngraşi de mănînci. Nu ştiu ce era în capul meu. Pur şi simplu capul nu mă ajuta, buzunarul nu mă înzestra, soluţii nu aveam.
Mi-era foame şi n-aveam chef să mănînc ce puteam de banii avuţi, mi-era rău şi nu voiam să mănînc ce aveam poftă că mi se părea că este prea scump. O dambla, o boală. Starea asta a durat ceva timp. Şi, bineînţeles, m-am îmbolnăvit de burtă. Mi-era rău. Şi ştiam ce am de făcut: să mănînc biscuiţi ca să înceteze foamea, ca să fie lucrul ieftin, să mănînc mult şi des ca să-mi revin. Şi într-o zi am spus că voi mînca să mă salvez. Dar voi mînca ce-mi place, nu orice. Am suferit în continuare de burtă fiindcă nu găseam nimic pe placul meu. Mă durea burta şi nu-mi doream decît anume lucruri, iar cînd le aveam nu mă mai interesau. Şi-o dată am luat de vizavi de Eneida, plăcintăria de pe Academiei, de vizavi, repet, de Eneida, o gogoaşă cu brînză sărată. Am căzut lat de burtă. Grasă, soioasă, fără brînză. Speram în defectul minţii mele că sărătura brînzei va bucura pufuşenia gogoşii şi-mpreună vor face casă bună cu mintea mea capricioasă. N-a fost cazul. Am căzut lat. Era fiorul morţii. Era foamea constantă, creierul nu mai funcţiona. Erau momente cînd aş fi căutat în gunoi de foame. Burta mi-era creier. Burta gîndea. Fiziologic! Coşmar! Noroc că totul a fost vizavi de Eneida! Am mîncat kile de pîine prăjită bine. Şi creierul a revenit la locul lui. De ce, nu ştiu nici acum!
