Săptămîna trecută m-a sunat tatăl meu. Era sîmbătă şi voia ca a doua zi să plecăm la Strehaia. Strehaia este moşia bunicilor mei: casă, pădure hectare, pămînt hectare scăldate de un rîu. Toate departe şi greu de ajuns săptămînal. Dar el era tatăl şi eu fiul şi de la vîrsta asta a noastră încolo nu-i poţi refuza ceva tatălui.
Hai, că ne-am procopsit. Avem criză la lămîi. Asta e criză de boier, pardon, de hipster. Dragă, mi-e tare hangri şi uitaut lemon, behăi. Au, no behăit, bicause de boala limbii albastre. Sînt boli, molime, contaminări pe tot mapamondul, sîntem sub zodia unei crize mici, care să ne atingă la nervi, bă, ăştia cu lămîile mă fac la nervi.
Aş vrea să mă coc tot. Povestea este că nu aş mai putea, că nu mă mai pot. Nu mai am cum, sămînţa nu mă mai ajută. Am luat din Obor cele mai roşii roşii şi uite, sînt crudace, verzi. Dacă aş fi un pepene, aş vrea să mă coc tot, dar nu mă mai ajută sămînţa.
Poţi spune nesemnificativă. Dar este de la noi, „prea ca acasă“ ca să n-o consemnez. Sîntem la Biserica Anglicană, în Bucureşti. Zona a fost călărită de ideile Primăriei, nu ştiu care, Oprescu sau Chiliman, din nefericire – nici o diferenţă. Au amenajat zona în stil pietonal. Zonă largă de plimbare, statuie, pietre cubice.
Cînd sună telefonul fix? Telefonul fix, de fapt, singurul telefon de pe lume altădată. Acum, denumit cu două cuvinte, aşa cum numai la înmormîntare sînt numiţi oamenii duşi dincolo. Telefonul fix, iată! Celălalt este doar mobilul. Celălalt este la putere, celălalt este doar între păianjeni.
Ultimul meu timp este al tîrziului. Mă trezesc de multe ori eu singur în metrou cu cîte unu-doi urîţi. Şi ei se uită la mine. Şi eu sînt urîtul lor. A fost o seară, acum, o seară ca toatele, în care doi ţiflici, doi caraghioşi cum am fost şi eu ţipau în gura mare.
Fascinant, nu? Dar nu este adevărat. O greşeală cît o tonă de mobilă. Fiindcă reclama care sună astfel: „Din fericire, cu toţii sîntem altfel. Mobexpert“. Păi, dacă sîntem cu toţii înseamnă nu este nici unul altfel. Cu toţii, logic, sîntem doar la fel.
Şi mai încolo un restaurant şi uite-l şi pe nea Nae care mă rezolvă cu maşina. Încet-încet, lumea nu mai e aşa de mare. În fiecare cartier de Bucureşti s-a întors vremea „cunoştinţelor“. Lumea e mică şi te mulţumeşti cu ea, aşa. Ei i se adaugă netul, de unde comanzi ce-ţi trece ţie prin cap. Doar în piaţă este rău.
La trei zile. Nu este temă, nu este un capăt de lume. Dar cum nu mă rad după trei zile, mă simt gras, uriaş, deşi nu cred că se adaugă kilogramelor mele mai mult de cîteva grame, poate un gram. Şi aici, ca-n multe altele, pentru mine ar fi mai simplu să nu existe decît un aparat de ras pe viaţă.
Din nou, plătesc la roboţi. Păi, voi nu plătiţi în fiecare lună? Eu cred că veşnicia s-a născut la sat, acolo unde cu mîna ta plăteşti factura la ghişeu. Am o teamă de a încredinţa banii băncilor, ca banca să vireze banii. Păi, pînă virează banca, îmi închide lumina, telefonul, gazul.
Cred că doar CEC-ul o mai are manual. Adică la ghişeu. Plata facturilor, în rest, la roboţi. Coloraţi, uriaşi, pitici, computere. Deci. Se scrie pe factură că plata poate fi la bancă. Scrie. La bancă te întîmpină robotul. Robotul cu fantă mică. Schimonoseşti factura ca să plăteşti la robot. Te chinui, te enervezi.
Văzusem eu nişte reduceri. O pereche de pantofi piele – un milion de lei. De la două juma-trei. Pînă să fac rost de un milion, hop s-au terminat şi stoc, şi pantofi. Am umblat năuc, crezînd că cei de un milion au fost upgradaţi la patru acum.
Vreau să plătesc şi nu am mai plătit. Am păţit-o că nu o mai păţisem. Mă duc să plătesc impozitul pe o casă. Nu e casa mea. Voiam doar să plătesc. Sectorul 2. Pe strada Avrig, unde mă duc paşii Internetului – nu-i. În Primăria sectorului 2 este un aparat. Doar cu cardul se plăteşte! Merg în Obor. Acolo e Direcţia taxe şi impozite.
Medicii vizaţi în dosarul operaţiilor estetice pretindeau mită sume cuprinse între 450 şi 3400 de euro, în funcţie de tipul intervenţiei, banii fiind împărţiţi între membrii echipei operatorii, iar în cazul în care raportările acestora erau validate, CASMB deconta aproape 5000 de lei pe operaţie.
Femeie bătrînă, cu ochelari prinşi cu lînă. În colţul pieţii. Să-mi facă ea una ca asta? Să-mi facă! Zice baba: ultimele căpşuni, maică, pe anul ăsta! Şi vine coana mare şi urlă: babo, de ce ai făcut 7 lei căpşuna? Păi, nu e aceeaşi căpşună! E, nu este – zice aia mare – cum nu este?
Ăsta-i viitorul, ştiu eu. Avangarda este aici. Nu ştiu de ce totuşi mustăcesc. Cred că încep să fiu exclus din jocurile astea ale foamei. „Sînt pe sănătate!“ – zice un clip. „Sînt pe muzică, sport“ – zice o altă reclamă. Pe bune? Îi vezi pe indivizi călare pe situaţie, nu explicaţii filologice pot da eu, dar mă îndeamnă la muncă imaginaţia.
Joi m-a sunat Romtelecom-ul. Aşa cum cu o săptămînă înainte m-a sunat Vodafone-ul. Aceeaşi întrebare desprinsă dintr-un scenariu al spaimei între doi amorezi. Aveţi de plătit, termenul scadent este... şi întrebarea stranie: „Ce s-a întîmplat de nu aţi plătit?“
Terfeloaga asta am găsit-o la 15 lei, online. O ştiam de la bibliotecă, dar acum, într-o dambla, o fantezie, mi-am spus să o iau. Era 15 lei. Are peste o mie de articole cu vieţi zbuciumate, de artişti. Vreau să număr scriitori, de-o statistică.
N-apucă să răspunză camarazii dacă au înţeles sau nu teoria financiară a lui d. Tomiţa, şi s-aude dincolo în cîrciumă înjurînd cineva, foarte supărat cine ştie de ce; apoi, îndată, uşa odăiţii se deschide de perete, şi intră părintele Matache, urmat de paracliserul lui, urmat de băiat...
Priviţi lîngă voi cine se strecoară, cine face opturi? Da, maşinile de mare viteză. În Bucureşti ţîşnesc de la stop zeci, sute de astfel de maşini zilnic, automobile de la treizeci de mii de euro în sus, exclusiviste de la suta de mii în sus. Bucureştiul gropilor din pavaj, înghesuit, plin de şantiere, de reparaţii nesfîrşite este plin ochi de trăsuri puternice.
Mieluim de Paşti, porcim de Crăciun, de 1 Mai – nici o masă fără mici. Scump este la Cocoşatul, dar tot acolo e mama micilor. Tragedia patronului Oiţă n-a stricat reţeta Cocoşatului. Ce are Cocoşatul? Are gustul! Are moliciunea! Scoate Haplea din mine şi-l aruncă la mult.
Cu cuţit mic, cum poţi să-l faci mic? Pentru congelatorul tău? Pentru mai tîrziu. Pentru tine. Mielul era mai mare decît masa. Era mai mare decît pofta mea. Nicicînd n-am mîncat destul miel. Fraged. Nicicînd nu mi-am dorit să-mi astîmpăr pofta de miel. Anul acesta era mai mare, cel mai mare.
Dacă tu nu stabileşti o relaţie, nu eşti om. Oricît mi s-ar bate capul că nu stabileşti relaţii în mall-uri, ori supermarketuri, ştiu că nu este adevărat. Nu vorbesc despre faptul simplu că mall-ul şi supermarketul sînt în cădere liberă şi că ultima invenţie a lor este produsul cică neaoş îmbrăcat în etichete cît mai tradiţionale.
Sînt locuri, de fapt, oameni în care am încredere. Farmacia Academiei este prima. Are de toate, de toate din universul cererii mele. Cu farmacia asta cresc de peste 20 de ani. Şi un lucru simplu: nu locuiesc în zona Universităţii. Din păcate, nu-i deschisă şi noaptea, aşa că noaptea mă duc la Doina de la Unirea.
Cînd vezi spanacul, urzica Ştevia, ceapa, usturoiul în piaţă, verzi, pline de viaţă, îţi vine să scrii numai prostii. Nu ai ce să mai spui. Nu mai ai ce să scrii. Bucurie? Da, mă bucur. Zic verde crud? Cînt „Verde crud“ cu Anda şi Bacovia.
Este normal ca în Piaţa Dorobanţi să existe acest preţ pentru cireşe. Este normal ca în Piaţa Dorobanţi să existe acest preţ pentru cireşe din Chile. Este normal ca în Piaţa Dorobanţi să spun că nu contează dacă există sau nu cireşe în Chile, motivaţia de a le aduce de la capătul Pămîntului face cît o călătorie adevărată.
Săptămîna trecută a făcut furori o listă nouă + veche cu poze noi + vechi. Plus o noutate tehnologică. Erau etalate maşinile cele mai tari din lume. Prin preajma lor – românii cumpărători. Două lucruri fac ca acest subiect să mai aibă atîta succes. Sărăcia şi invidia. Nimic nou sub soare.
Preţ: 8 lei. Acesta este desenul numărului 2 din Infinitezimal, cel mai mare ziar pe care l-am văzut în viaţa mea. Este uriaş ca mărime, gras la conţinut. Paginile 2-3 – idee, frate – au serii de citate, o listă de vorbe celebre, de prin cărţi de curînd apărute, din intervenţii media. Infinitezimalul adaos de vorbe cu greutate la brambureala lumii.
Acum am curaj. Am lichidat orice relaţie cu Piraeus Bank. M-a decis inducerea deliberată în eroare a băncii. Pe un cont pe care de doi ani de zile nu aveam decît maximum 50 de lei la două luni, bancherii mi-au pus un card cu comision de un milion de lei. Bun, să nu spun vorbă neînţeleaptă, mi-am semnat singur ordinul de execuţie.
De fapt, scrisoarea de faţă ar trebui adresată DacoRomanicei, bibliotecii digitale a Bucureştiului, şi să-i spun cu mîndrie şi bucurie că este tot ce este mai bun din ce s-a făcut în România digitală, de la începuturi pînă astăzi.
A trecut zăpada şi abia acum am curajul să vorbesc despre ghiocelul de 1 leu. În piaţă la Crîngaşi, femeia vindea legătura cu 1 leu. Cinci-şase ghiocei. Am văzut şi acum două săptămîni ghiocei şi vînzători, dar după tipicul lalelelor sau al căpşunelor, ce apar cu vreo lună înaintea celor adevărate, m-am temut de ghioceii aceştia. Or fi adevăraţi?
După trei-patru luni fără maşină, mi-am reparat-o. Douăzeci de milioane nu mi-au fost la îndemînă sau nu m-am îndurat să le dau din buzunar. În timpul ăsta, mi-a expirat asigurarea. Trei milioane. Mi-a expirat ITP-ul – alte milioane. Şi, mai ales, lovitura de graţie, a venit zăpada – două milioane.
Piaţa Matache şi-o reveni. Şosea, ceartă, blocaj, bravo, Nicuşor Dan, huo, Oprescu. Sau invers. Piaţa Matache revine în lumină. Iată povestea unei funii de usturoi, adusă tocmai de la Vadu Lat. 7 lei bucata în Matache. Vinde şi cu 5. Mioara Iancu a venit cu 50 şi ceva de funii. 15 dus, 15 întors, 30 de lei trenul.
Mesaj la 9,53: „Bună dimineaţa! Nu uitaţi să purtaţi aparatul auditiv. Să ne auzim cu bine! Audionova.“ Nu am aparat auditiv. Nu sînt surd încă. E o jignire, deci. Transmisă numărului meu de telefon. Totul realizat printr-un robot automat. Un PR transformat într-un act ratat. Cum se întîmplă?
În numărul trecut – preţul mălaiului la Mega Image, nu? Şi concluzia că plătim taxă pe propria lene, grabă, doar pentru că ni s-a pus magazinul în drum. Mi-am propus să-mi pun acum întrebări privind „preţurile-şoc“ de la Carrefour astăzi. Nu mă puteam informa decît din catalogul „Invazia ofertelor Incredibile“.
De ce? Pentru că apropierea magazinului de casa ta, de fapt, nu este un ajutor, ci marele tău duşman. Ţi se iau bani în plus, cu prietenie, cu multă bucurie. Lîngă tine, în imediata ta apropiere, în sufletul tău, în lipsa ta de chef, în „coborîrea ta în trening“, în „cămaşă de noapte cu paltonul deasupra“ se ascunde preţul luxului.
De vreun an mă bîntuie o replică de la Fisc. „Aveţi amenzi, nu-i nimic.“ Plătisem taxe şi impozite acum un an şi-mi spusese funcţionarul că am amenzi, dar nu este problemă, pot merge acasă liniştit. Îl şi ţin minte. Grăsuţ, tinerel, stînd într-un colţ, binevoitor, ton egal, insul acela despre care nu ştii nimic, dar nici nu vrei să afli.
Nişte javre! Toate. De-a lungul vieţii mele, una n-a fost să mă mulţumească, să zic şi eu, mi-e bine aici. Jaf, dacă este să te fure cu un leu, te fură. Uite povestea de astăzi. Fi-miu, lasă că-l urechez eu, a pierdut actele, cardurile şi capul astă-vară la mare. Şi-a recuperat actele, cardul de la bancă, nu.
„Vă mulţumim că aţi ales V. Sînteţi abonatul nostru fidel şi ca urmare ne-am gîndit să vă facem o propunere-cadou, cu ocazia acestei aniversări. X minute în reţea, y semeseuri, z minute internaţionale. Aveţi în acest pachet o opţiune extraordinară privind convorbirile internaţionale.“
Era sîmbătă, 14 şi un sfert, şi jumătate. Cumpărasem de toate şi nimicuri. Total: 2000. Se întîmplă tuturor. Mă deşela punga. Cumperi gîndind la ceilalţi, de fapt, cumperi cu frica ta. Dacă nu le place? De fapt, ce nu le place? Şi iei ce-ţi place ţie, iei ce bănuieşti că poţi stăpîni, iei ce crezi tu că i-ai şoca.
Nu mi-am cumpărat nimic. Nici nu mi-a trecut prin cap că-mi trebuie ceva. Deşi mi-a murit maşina de vreo lună. Am o prăpădenie de telefon. Computerul meu este ca Arhiva de Filme de la Jilava – nu ştiţi cum e arhiva? O plimbare nu strică nimănui!
Primarul acesta a ieşit la vot. Nu mă pot opune entuziasmului popular. În calitate de candidat, a plimbat juma de sector la masă şi la staţiuni balneo. Ca om de afaceri, are blocuri întregi cu mansarde autorizate şi neautorizate. Una neautorizată a luat foc acum vreun an.
Să nu fi crescut. Îmi explic politic, îmi spun economic, îmi vorbesc cum vreţi preţurile. A crescut preţul şi la mărar. Conopida este încă ieftină în piaţă. Am luat-o cu 2 lei. Mint – cu 2,50 lei kilu’. Mi-am risipit vorbele apoi, descoperind chiar cu 1 leu kilu’ de conopidă. Luasem. Să mai iau? Nu.
Oricît de sus am fi căzut odată cu criza asta, trebuie să recunoaştem că ne bucurăm de schimbul de marfă, de bani, de muncă, de impresii, de culori, cu ţăranul – ăl mai prost dintre noi, cu gutuia, cu morcovul. Am fi avut noi plăcerea atingerii rădăcinii de ţelină?
Este fenomen. De anul ăsta, ţăranul român s-a adaptat la piaţă: face broccoli. Scump, dar face. M-am trezit ieri, am văzut săptămîna trecută recolta de broccoli în piaţă. Mărturisesc fîstîceala, „nu-mi vine să cred“, „nu-i treabă serioasă“ şi cu toate astea... mîini rupte de muncă, tăiate, cu unghii pline de pămînt îmi dau, tăcute, broccoli.
Merg la Big Berceni de un timp. Nu-mi merge maşina şi drumul spre Piaţa Rîmnicu Sărat este rupt de o lucrare la tramvai. Ar trebui să schimb vreo trei mijloace de transport pentru o palmă de loc. Pe scurt, iau metroul pînă-n Big Berceni, direct.
Duminică, ora 13, piaţa Berceni. Mers cu metroul, că era crosul. Mamă, ce i-am înjurat pe alergători! Sau poliţia? Dom’le, nu anunţă şi ei lumea. Crosul în România ar trebui întîi să treacă prin staţiile de autobuz. Pur şi simplu, ca să fie anunţaţi călătorii.
O varză uriaşă din piaţă, de acum vreo săptămînă, îşi căuta naşul. Pe balcon – nici o altă legumă. Am ieşit să caut vindecare. Supărarea mare am ostoit-o cu un ciolan. Mă gîndisem la o pulpă împănată şi am ajuns la ciolan. Nu ştiu dacă era meschinărie. A fost deliciu mitocănesc.
