Uite, s-a întîmplat pe tramvaiul 14
Era sîmbătă, 14 şi un sfert, şi jumătate. Cumpărasem de toate şi nimicuri. Total: 2000. Se întîmplă tuturor. Mă deşela punga. Cumperi gîndind la ceilalţi, de fapt, cumperi cu frica ta. Dacă nu le place? De fapt, ce nu le place? Şi iei ce-ţi place ţie, iei ce bănuieşti că poţi stăpîni, iei ce crezi tu că i-ai şoca. De fapt, eşti un mare egoist, aşa că te costă ezitarea asta, egoismul celălalt.
Pe scurt, trec de crucea aia de marmură făcută cioburi de la Sfînta Vineri şi văd că stă la stop tramvaiul. Dacă nu-l iau e chin, dacă-l iau e complicat. Cum să fac semn vatmaniţei să deschidă? Închisese uşa. Cum să-mi cer iertare că merg ca milogul două staţii mici-mici, ca ultimul boşorog pe care nu-l mai ţin picioarele? Şi mă arunc în calea tramvaiului, şi se deschide uşa, şi mulţumesc, şi era gol tramvaiul. Şi vatmaniţa se uită doar înainte şi mai deschide unei cocoane cu plase. Şi-mi spun: ce-ar bucura-o pe vatmaniţă? Să-mi taxez eu biletul. Şi scot cardul, şi cardul mă face de ruşine. No credit. Aoleo, nu pot fi recunoscător RATB pentru că a selectat un suflet, un înger. Vatmaniţa asculta muzică, era învelită în sunete. Nu-i păsa ei de mine. Mi-era ruşine acum că merg două staţii de tramvai. Scurte. Scurte. Şi cînd colo, tramvaiul nu mai opreşte la prima scurtă, ci doar la a doua. Mintea mea a fost mulţumită, firesc, nu poţi merge o staţie aşa de lungă, îmi spun. Vorbeam cu vatmaniţa, cufundată în sunete. Cînta, era cîntată? Nu ştiu, m-am dus cu sacoşa mea la o uşă din coadă, ca să n-o pun să deschidă uşa din faţă, ştiu eu că nu le place vatmanilor să deschidă uşa din faţă, de fapt, mie nu-mi place să se deschidă uşa din faţă, mă vede vatmanul şi nu-mi place. Cobor şi mă tot gîndesc la vatmaniţă. Tramvaiul era gol. Şi eu – fără bilet. Şi ea – deschizîndu-mi uşa.