Politica preţului şi marketing personal
Femeie bătrînă, cu ochelari prinşi cu lînă. În colţul pieţii. Să-mi facă ea una ca asta? Să-mi facă! Zice baba: ultimele căpşuni, maică, pe anul ăsta! Şi vine coana mare şi urlă: babo, de ce ai făcut 7 lei căpşuna? Păi, nu e aceeaşi căpşună! E, nu este – zice aia mare – cum nu este? Şi baba mormăie şi înfige lopăţica harnică în păroasa căpşună. Cum nu e – are gură mare coana aia, în plină piaţă Rîmnic – cum nu e, că eu văd că e. E mică şi bătută căpşuna lui matale, la 7 lei ca la 6. Şi eu casc gura la lopăţică. De ce n-o fi zis baba mea că este ultima căpşună de pe lume, cum mă vrăjise pe mine? De ce nu spunea? De ce nu grăia? De ce? Tăcea în gura ei lividă, mică, şi rîndul meu se apropia! Iau de 10 lei, că mi se părea că e mult de 10 lei. Şi baba umple plasticul. De 10 lei. Şi privesc în urma mea. Nimeni nu mai era. Nimeni. Gura aia mare răspîndise zvonul şi plecase lumea. Erau sigur cinci-şase oameni în urma mea. Acum – nimeni. Nici umbră. Nici temere. Baba molfăia. Eu deja mă păcălisem la 7 lei. Deci, puteam să fi luat la 6 aceleaşi căzături fragile de căpşună. Puteam, prea tîrziu acum! Luasem. Puteam lua cu 2 lei mai multe căpşuni. 2 lei – zece căpşune de erau, zece îmi făceau seara. Căzătura aia cu gura mare, căzătura asta de babă cu minciuna ei. Privesc înciudat – 2 lei. Şi lîngă babă – zece lădiţe de căpşună, unde e, babă, ultima căpşună, unde mi-este? De ce m-am păcălit? Începe ploaia şi plec cătrănit. Baba mă păcălise cu 2 lei, cu zece căpşuni. Şi m-am dus cocîrjat de 2 lei mai puţin.
