Cartofi în Slobozia, din Polonia, la 1,17 lei. În Bacău, cine ia cinci tone din localitatea Tâmaşi, ia cu un leu kilogramul. În Săvăstreni, cartofi albi soiul Arnova de consum 1 RON şi de sămînţă 0,90 RON calibrul 55+, foarte frumoşi şi aspecutoşi, iar soiul Bella Rosa – 1,5 RON, foarte frumoşi, tot calibrul 55+.
Acum se-ntîmplă: Clar, recolta de porumb e afectată. Ne îngrijorează soarta verzei de toamnă, a recoltei de mere, de gutui, de pere, de prune. Vom avea ţuică? Dar ce se va-ntîmpla cu magiunul? Tragedie şi mai mare este dependenţa agricultorului de stat.
Acum se-ntîmplă pe Lipscani. La Palatul Suţu şi pe Ion Ghica. Avem o singură bandă de mers, sînt reduse parcările. La fel s-a întîmplat pe Lahovary. Efectul? În continuare sînt parcate maşinile chiar pe benzile îngustate, devine fragilă orice mişcare pe stradă.
Recunosc: am făcut dependenţă de Tea Latte de la Starbucks. Văd că şi Oprah Winfrey este în gaşcă. O fi doar pentru promovare, nu ştiu. Eu ştiu că am dependenţă. Într-o zi, m-am dus dimineaţa la Manuc şi seara am trecut prin Victoriei. Şi am comandat acelaşi lucru. Şi eram mîncat şi băut. Alcoolizat, bine înfruptat.
Fiecare piaţă are organizarea ei ad-hoc, practică de-o viaţă, poate, sau aranjament al comersanţilor. În Obor, de intri dinspre Bucur Obor – Mihai Bravu, ai piaţa de vînzare rapidă. Aici se-nghesuie comersanţii fără certificate, poate, dar fără identitate, sigur. Un muşuroi de oameni, cu care nu poţi să te-mprieteneşti.
M-a sunat ieri Mirel Bănică. Spiritul lui sociologic, investigativ, uman, pînda sa de realităţi nu are astîmpăr nici în vacanţă. După ce mi-a dat o carte despre România pelerinajului, acum mi-a dăruit o roşie. Eh, despre ce credeţi că ne-am conversat, pînă mi s-a făcut poftă, dar poftă, de m-am dus în piaţă şi-am luat brînză?
Trimitere urgentă. Sîmbătă. Nici poşta nu e deschisă în toată puterea reţelei. Ai marfa, dar nu ai cutie. Fără cutie, degeaba ai ce să trimiţi. Poţi să trimiţi ce vrei, numai şi numai în cutie. Cobor la Sala Palatului. Deschis! Dar cutie poşta nu are. E sîmbătă. Două funcţionare cu o răbdare infinită pe chipuri.
Îmi dau teza de doctorat la printat La Cactuşi. Adică fostul La Cactuşi, că nu mai vinde femeia cactuşi. La SNSPA, cine ştie mai bine. Bine, dar nici SNSPA nu mai este acolo. S-a mutat pe Expoziţiei. Oricum, mi-am dat teza la printat. Am început prin a spune La Cactuşi ce să scrie pe copertă. Grea decizie.
Fă, pleacă de aici! Nu vinde, că mă bagi în belea! Hai, un leu tot ce am acilea! N-auzi să pleci! Mărioaro, du-te, fată! Ce, bă, te-ai boierit? Nu pot să vă las azi, nu pot! Era forfotă, un bodyguard împingea femei cu paporniţe, genţi, bagaje. O fi avut omul control.
Prima oară m-am dus ţintit la carne. Se înfrigurase, ploua cu lacrimi mari. Mă luase frigul. Am mers la Carne. Locul era pustiu. Legam ceva, bineînţeles, dar nu-mi pica fisa. Hai la Peşte. Cum să-l fac? În folie, prăjit? De data aceasta, gîndul însuşi m-a făcut străin. Am lăsat peştele la locul lui.
În piaţă la Rîmnicul Sărat – Dristor îmi fac cu ochiul mărul şi zmeura. Mărul e un pic zbîrcit, doar n-a venit Sfîntul Ilie, nu? Şi vînzătoarea îşi cere scuze că e zbîrcit, trecut-a frigul peste el. Pielea doar atinsă de riduri. Vînzătoarea este uimită că ştiu de toate astea şi, totuşi, cumpăr. Iau un kilogram, nimic mai mult.
Să fi fost 11 în noapte. Lumină. Eu pe bulevardul Unirii. De ce oi fi luat-o pe acolo? Cum de ce? Ca să am o întîlnire de pomină. Să mi se întîmple, nu? Nu sîntem cu toţii lacomi după întîmplare? De niciunde sare lîngă mine juma’ de femeie. Mi-ajungea pînă la prohab. Şi mă ia pe englezeşte.
Nici o glumă. Este momentul ei, dulce, îmbietor. Dulcea mazăre de primăvară. Trebuie scoasă din păstăi, e de muncă, dar degetele îţi ies pline de verde, îmbietoare de iarbă. Mazărea este aparenţă-esenţă, dur-moale, mîncat-de nemîncat, sălbatic-domestic, dar mai ales mazăre-mărar-un pic ulei-mărar şi carne de vită şi pui.
De 25 de ani – hai, 20 – nu am titlu cu tricolor. Am deciziile judecătoreşti, am cadastru, dar n-am titlurile cu tricolor. Se întîmplă în Strehaia. Este problema mea, ştiu, dar cum să fac? Acum şase ani am încheiat un contract cu omul de la cadastru, deşi el trebuia să-mi facă gratuit şi obligatoriu cadastru.
Mă ţin departe de comentarii sportive. Prefer să trăiesc. Şi am trăit săptămîna trecută două momente cu final similar: cum să te înfrîngi singur. Halep şi Rapidul au condus minute în şir, hălci întregi de timp şi kilograme de mingi au fost de partea lor.
Deşi voiam un vin să mor. Am băut două kilograme de suc de portocale de Sicilia în loc de un kilogram de vin cinstit. Legea mi-a impus. Amenzi, frică de consecinţe. S-a dat legea cu amenda uriaşă – suspendarea carnetului dacă bei. Şi mi-era bine, dar eram în deplasare şi mi-am pus mintea pe un vin şi degetele pe paharul de suc.
Nu-mi place nici mie reinventarea ANAF-ului prin aceste acţiuni de forţă. Zeci de maşini inscripţionate şi cu girofar au traversat oraşele patriei pentru a se-nfige în mititel – 1 Mai muncitoresc. Dar, cred eu, nu asta este esenţa problemei, eu cred că ANAF-ul face bine că-i arde pe necinstiţi, pe lacomi.
Sigur, Cristian nu are nevoie de apărare, iar subiectul vaccinului nu are nevoie de dezbatere. Şi, cu toate acestea, mă încumet să continui linia Ghinea – Mixich arătînd că în ultimii patru-cinci ani s-a instalat ca discurs public un derapaj.
Prima oară cînd am ştiut unul de existenţa celuilalt a fost prin fax. Nu trimisesem bine faxul, că a vrut să mă vadă. Imediat. Ea ţinea Comunicarea Direcţiei Penitenciarelor. Aşa era ea. Trebuie să ne-nţelegem, sîntem cu vreo cinşpe ani în urmă, cînd nu vedeai faţă de funcţionar public care să vorbească jurnaliştilor.
Pui o invitaţie la o conferinţă despre Bucureşti, ţi se dau cinci poze cu pisici. Dai în oameni cu o observaţie pertinentă doar pentru tine, despre traiectoria sparanghelului de la piaţă-n oală, ţi se dă replica potrivită: o capră aleargă trecătorii pe stradă şi-i împunge.
Miesteruşinevărslacrimă cînd trec prin Piaţa Amzei. Acum zece ani clocotea locul de oameni. Acum e pustiu ca o targă c-un mort pe ea. Trei comersanţi cu preţuri căzute din cer stăpînesc un dram de tarabă. Cine vine pe acolo se fereşte ca de ciumă.
Întîi, Breaking News. Au plecat căpşunarii! Au plecat militarii în Afganistan! Mamele îngrijesc bătrîni în Germania sau Italia! Ne-au plecat doctorii! Acum nu mai este nici o noutate. În fiecare septembrie ne pornim cu avionul propriii copii. Apoi, stăm pe Skype cu ei.
În Obor de te duci, opreşte-te la intrarea de tarabe. Înăuntru e scump. Aici, în zona liberă, de dinainte de beton şi termopan, e viaţa. 2 lei grepfrutul, la fel kilogramul de rodie. Aici, în colţ este marfa cea mai ieftină. Urzica la 6 lei din Beton, o iei aici la 3 lei. Ridichea la 20 de bani, în loc de 1 leu. Lămîia, nu mai zic.
O oră n-am ce face prin oraş. Intru la McDo. Şi-mi ia minţile hamburgerul tradiţional din nu ştiu ce an. Asta înseamnă că pînă acum ce ni s-a vîndut? Papuc? Veioză? Am simţit trădare în reclama mare, am tăcut, am cumpărat. Auzind cît costă, am zis că nu-l mai vreau.
M-am întrebat, deci, zilele trecute, cum am ajuns anul trecut, dar şi anul acesta, să fac Turul One World România. Anul trecut, Anticorupţia. Anul acesta, Demolatorii. Primul pas este că-l ştiu pe Alexandru Solomon de atîtea reuşite şi eşecuri.
Da, o dată. Nu m-aţi tuns chiar dumneavoastră? Nu ştiu. Stăteam pe scaunul de la uşă. Nu cred. Şefa, poate. Că ne tot schimbăm. Aşa. Sîntem trei. Ieri a născut una dintre noi şi azi sînt singură. O, ce este?Fată! Bineee! Să-i trăiască!
Piaţa de flori Rahova, pe 1 martie. O crimă cum rar găseşti. Nimic mai tonic! Culori, ochi, flori, atitudini, mîini. Piaţa întinsă pe unde nu te aştepţi. Cunoscuţii vînzători şi o lume întreagă de brînduşieri, ghiocelari… mărunţiş de om care-şi încearcă norocul pe un leu. Totul împrejmuit de poliţie, un fel de a spune.
N-a mers maşina, el mi-a reparat-o. Motor, nu pedălărie frînă, ambreiaj. Pană, pune şi un cablu. A, să spun că mi-a scos-o din moarte clinică. Căzuse bateria. Vreo cinci-şase cazuri. O experienţă de viaţă. Şi cînd ies de pe stradă cu maşina, iau curba şi îl salut. La fel face şi el.
Drum dus. Zic nu, nu o iau prin parcare şi pe la Dimitrov, o iau prin faţă, pe la Bucur, ca să văd speculanţii. Oh, dar era gol, pur să fie Oborul în ziua asta a vieţii mele? Se vedea asfaltul de cît de fără speculanţi era. Mi-era mie ruşine să calc pe el. Era un soare cenuşiu. Şi îmi dau seama de ce. Poliţia!
„Românii s-au salvat prin umor“ este una dintre cele mai greşite păreri despre Umor. Şi Socrate s-a salvat prin ironie, conform lui Kierkegaard. Şi lumea lui Rabelais, conform lui Bahtin, s-a salvat prin umor. Şi, oricare ar fi fost consecinţele, unii s-au salvat, româneşte, „prin umor“.
Una dintre cele mai puternice vorbe auzite cu săptămîni în urmă, dar cu putere în săptămîni viitoare, este una venită de la Adrian Darabană. Hai la micul dejun! Acesta este îndemnul şi, uite, astăzi, lunea unui februarie capricios mi-a trezit patima.
Există magie la La Copac. Dar unde este magie, mai creşte şi burta patronului şi a vigilenţei lui. M-am aflat, faţă de La Copac, într-o tandră şi căutată apropiere. Dar, cînd de trei ori ţi-o iei, sfîrîi ca oaia pe proţap. Să povestesc de ieri, duminică. Mă duc să discut afaceri. Şi omului din faţă îi place Copacul. Laudă.
În imaginea alăturată vedeţi un joc al unui om cu propriii contemporani. Şi Charlie Hebdo, şi cel care a inventat Je suis, şi intelectualii, şi islamiştii rîd. E ziua lui de naştere, LA MULŢI ANI!, şi şi-a comandat nu doar un tort delicios pe care l-a împărtăşit cu prietenii, şi cu linguriţa, şi cu spiritul.
Ispita şi crearea nevoii. N-aveam nevoie de lămîi, dar cine ştie, săptămîna abia începe. Şi iau, cu 5 lei, nişte lămîi cum nu mai văzusem de mult. Mari, cojoase, zemoase. Ce-mi pasă mie că nu se cultivă lămîie în ţară? Şi a fost de ajuns o ezitare de lămîie, că a urmat ţelina. Aveam o nevoie acută de ţelină? Nu.
Cică-şi merită soarta, era prea dur, prea înjura, prea glumeţ cu lucruri serioase. Greşit. Umorul lui Charlie nu se judecă nici de către mine, nici de către CTP, nici măcar de Dumnezeu sau de către tot poporul francez. Umorul lui Charlie stabileşte raporturi de rîs şi rîs de mori doar cu cititorii lui Charlie.
Poporul auto vede altfel raportul dintre frig şi îngheţ. Frigul nu vine din natură sau de la Dumnezeu, pentru conducătorii auto cu mai mult de trei cruci la parbriz, ci de la ANM şi buletinele de ştiri. Este clar că Dumnezeele cu Breton şi fustă scurtă, Busu umeraş de haine caraghioase dau cifra exactă a temperaturilor relative şi a stărilor de spirit auto pentru mulţi dintre participanţii la trafic.
A fost o noapte în care am visat un laptop. Şi cum dacă visezi poţi să pui mîna şi să şi comanzi laptop, am completat formularul şi am comandat laptopul. De la emag, nu? Şi a fost o noapte nedormită bine. Se întîmplă, nu? Şi din cuplarea stelelor, scîrţîitul insomniei şi nedormire a apărut răsgîndirea. M-am răsgîndit.
Vă lăsasem săptămîna trecută cu impresia ca am fost înfrînt de sistem. Şi vreau să vă spun că aveţi dreptate. Am fost înfrînt. După ce am primit şapte cutii de lapte, ca să le consum în trei zile, data de expirare fiind foarte aproape de cea de livrare, Carrefour online a fost asaltat de telefonul meu, de supărarea mea.
Am scris acum un timp despre Carrefour online. Pentru liniştea mea, am cerut nuş’ cîte cutii cu lapte pentru a avea două săptămîni, apă tot la fel. Ca să nu car. Şi merge o dată. A doua oară, cer la fel, mi se livrează marfa, dar un singur detaliu îmi fuge de sub control. Data expirării.
M-am întîmplat la Oşan. Trecea drumul pe acolo şi zic să merg aici, decît la Mega. Înghesuiala de la Mega din Traian am dat-o pentru sărăcia de Oşan din Vitan. Parchez, bag monedă, iau căruţ, intru. Ursuleţi, elefănţei, detergent, plasmă, caracatiţă, kaki, pătrunjel şi multe altele cît viaţa nu le poate cuprinde.
Mă gîndesc că vînzoleala de Moş Nicolae sau de Crăciun nu are nimic toxic. Ce-i aşa de rău? Să se vînzolească alţii, nu? Dacă eu nu o fac, de ce să comentez, să spun de rău? Face audienţă. Nu mă interesează. Îmi face rău personal. Nu-mi face. Nu am unde parca? Să fim serioşi.
Iarna asta sînt bine, şi bine voi fi şi încă vreo doi ani de acum înainte. Dar nu mă lasă mintea şi intru în mall, la un magazin, şi caut, şi caut şi găsesc o bluză. Deşi mi-am promis că port doar cămăşi, îmi iau bluză. Şi uite nişte raiaţi. Hei, de cînd nu mai purtasem eu raiaţi!?
Cu multă mîndrie de mine mi-am zis: gata, frate, nu mai car. Gata, mi-am stabilit bine produsele preferate. Şi zic aşa: apă plată din aia, sanchi, echilibrată, şi lapte degresat la bidonaş. Nu produsele în sine îmi plac, ci forma ambalajului. Nu este aşa că nu e normal? Nu e, dar între produse similare, ce să alegi?
Duminică, în piaţă la Rîmnic. „Hoaţo, hoaţo, ai băgat în sacoşe, scoate ce ai băgat, fă, în sacoşe! Ai furat-o pe amărîta asta?!“ Şi ochii pieţii s-au îndreptat spre taraba din colţ, de lîngă pui fără piele şi găini dezosate. „Vai, vai, şi are blană pe ea, ce ruşine!“
Şi le-am luat. Mici, puternice în pieliţe. Gustoase. Ultimele? Păi, este plin de roşii în Mega combinagiul, am luat bere şi i-am luat şi pentru nevastă-mea, aia gură mare, o ciucalată. Este plin în Carrefour ieftinologul, dom’le, se zgîrie pe ochi toată concurenţa. Este plin de roşii la Billa septică.
Lasă-mă cu frigul tău, cu prima nea. Unii aţi strigat din străinătate după poze cu zăpada. Să fim serioşi. Nici o poză nu poate înlocui frigul din oasele acelor două zile de week-end. Du-te în piaţă deschisă, nu la termopan Obor, nu, du-te la Dristor – Rîmnicu Sărat.
"Activitatea pe care o întreprind se axează pe verificarea ortografiei paginilor web din România. Vă rog să-mi permiteţi să vă atrag atenţia asupra a două greşeli de scriere de pe site-ul dvs. (istodor.ro), cauzate cel mai probabil din neatenţie sau viteză în redactare."
Pe scurt, un spălat pe dinţi cu de-asta îmi dă dureri de dinţi. De fapt, la ce este bună pasta asta? Sînt un necioplit în faţa unei asemenea prezentări. Nu înţeleg şi unde înţeleg, fac pe niznaiul. De ce să înţeleg? Şi cred că nici corporatiştii nu înţeleg, şi nici nu cred că dacă nu înţeleg este de folos.
Trei chestii pe care le găseşti în orice casă şi pe care să le vinzi şi să iei doi lei. Vocea este impunătoare, parcă te osîndeşte. Moşul care este supus interogatorului nu are multe de spus. Spăsit că nu a văzut un profit de şase lei, se supune dictatoarei. Este un fel de sado maso radio.
Orice aş fi cumpărat, un sentiment de hoţie m-a anulat. Nu ştiu de ce, sau aşa sînt. Cînd am bani, nu-mi pasă, cînd nu am, mă simt furat. De fapt, stăm cam aşa, nu e săptămînă în care preţurile să nu urce, şi nu e săptămînă în care să nu te duci după preţ, după produs, nu?
