A venit vremea ei. Mazărea

Nici o glumă. Este momentul ei, dulce, îmbietor. Dulcea mazăre de primăvară. Trebuie scoasă din păstăi, e de muncă, dar degetele îţi ies pline de verde, îmbietoare de iarbă. Mazărea este aparenţă-esenţă, dur-moale, mîncat-de nemîncat, sălbatic-domestic, dar mai ales mazăre-mărar-un pic ulei-mărar şi carne de vită şi pui. Asocierile astea îi dau nota de fragilitate. Nu da cu porcul în mazăre. Încearcă, uite, friganele, dacă nu vrei carne. Azi este reuşita ei apariţie pe piaţă, la preţuri rezonabile, alături de căpşune, scăpate din iadul preţurilor ucigaşe. Nu, fasolea şi cireaşa sînt încă scumpe. Vor face pereche peste vreo săptămînă. Din mazăre poţi face şi colier pentru copil. Morcovul tînăr tăiat rondele şi bob mare de mazăre înşirate pe aţă subţire de cusut. Şi te joci şi-n cratiţă, şi-n viaţă. Şi, la sfîrşit de zi, că plouă des zilele astea, vii la vorba aia a lui Gellu Naum: „Oh şi plouă iar eu trebuie să apar în postura mea obişnuită adică ud leoarcă / pentru cîteva chestii pe care le purtăm în noi şi le îngropăm cît mai adînc cu putinţă / oh şi mai am cîteva cărţi mai bine le schimb cu altele la fel de cretine / mai bine le citesc noaptea sau mai bine le vînd şi cu banii / mai bine mă duc la Bufetul Gării la Bombonică unde Maeştrii Extazului întinşi pe bănci / ascultă respiraţia nevăzutei cirezi care umblă pe cer / mai bine mă pierd acolo într-un Triunghi al Bermudelor printre borcane cu flori de cîmp ca un copil de 4 ani care visează că se dărîmă podul şi cade trenul în apă cu pasageri cu tot“.