Hai, mamă, ia ultimele roşii
Şi le-am luat. Mici, puternice în pieliţe. Gustoase. Ultimele? Păi, este plin de roşii în Mega combinagiul, am luat bere şi i-am luat şi pentru nevastă-mea, aia gură mare, o ciucalată. Este plin în Carrefour ieftinologul, dom’le, se zgîrie pe ochi toată concurenţa. Este plin de roşii la Billa septică. Este plin peste tot de roşii, ce vrea maica asta de la mine? Sezonul roşiilor s-a închis. Sezonul adevăratelor roşii s-a terminat. Urmează roşiile din întotdeaunaland, lumea fără sfîrşit a luminii şi a fericirii. În ultimele mele roşii am citit dimineţile pline de rouă şi întunericul atotputernic, mîinile maicii căzute pe brînci spre a lega tulpina roşiilor doldora în ciucur. Se simte defectul, se mănîncă defectul. Nu, nu sînt eu propăvăduitorul întoarcerii la ţăranul nemilos, urît şi trimis la groapa istoriei de sistemele comerciale şi de către stat, dar sînt partizanului luării în considerare a maicii ce-şi vinde ultimele roşii. Pentru că asta înseamnă că vin altele în vară şi le putem aştepta. Sînt partizanul sezoanelor, al plăcerii, al aşteptării, al intervalului. Şi roşia, ca şi pepenele, castravetele, fasolea au obsesia aceasta, şi demnitatea sezonului lor. Dacă vezi şi stai să te gîndeşti, şi găina are demnitatea ei, şi viaţa noastră e reglată de produse şi producători. O găină, ca şi un vrej de roşie, secătuieşte. Vrea o pauză. Şi pauza aceea o putem face şi noi. În loc de ou de la găină, radem o mămăligă cu brînză de la moară şi vacă. Elementarul nu este o invenţie. Este felul nostru de alcătuire. Şi uite, în ultimul timp, nu-ş de ce în jurul meu sînt tot timpul inşi care invocă tot soiul de intoleranţe. Sînt de speriat ăştia. Îmi vine să rîd de ei, s-o pun pe baba mea cu ultimele roşii de pe lume să-i vindece. Este ceva tăiat, rupt, lovit. Natura nu ne mai dă ultimele din sezon. Ne dă intoleranţe permanente.
