Este o întrebare care mă bîntuie. Pokemonul e gratis, scoate copilul în parc, în grădinile altora. Oul Kinder costă, ține copilul pe loc. Pokemonul e virtual, Oul Kinder e pipăibil. Poke e divers, infinit acum.
Deja am uitat în detaliu cum a fost. Dar a fost cum nu se poate mai bine. Am vrut doi dovlecei, am luat trei. Mi-a spus: dar merg şi trei ardei. Nu iei și leuștean? Iau și ardei iuți, iau și pătrunjel. Îmi dă și mărar, și leuștean. Nu se lasă și scoate țelină și morcovi. Voiam să iau doi dovlecei, nu? Ce s‑a întîmplat cu mine?
Are trei copii. Copiii sînt mari, uite-atît. Am fost la a mică în Italia. Italia este frumoasă. Ea stă într-un orășel. Orăşelul este pe marginea mării. Am văzut marea zilnic. E superb, nu mare lucru. A făcut Comunicare și a făcut o campanie pentru un italian. Italianul imediat a luat-o la firmă.
L-am cunoscut pe Gică Petrescu, în carne şi oase, la mine acasă chiar, prin 1994. Era pe vremea cînd făceam, alături de Eugen Istodor, interviuri cu vedete în Academia Caţavencu. Am descoperit, atunci, un om plăcut, la locul lui şi melancolic. Departe de toate bazaconiile care circulau pe seama lui.
Mie mi se pare foarte tare că nu are legătură cu ce era salamul pe vremuri. Doamne ferește, vorba aia, să fie vreo legătură! Salamul era tot zgîrciuri de carne, apă și soia, și zvonul bătea că ar fi tocați mai mulți șoareci decît porci. Avem aici o intersecție. Evident, salamul de astăzi este salam cu carne și ingrediente valabile.
Este evident că reproducerea tuturor greșelilor de limba română care au bîntuit solul social după 1989 mi-ascunde sămînța crudă a roșiei. Nu este doar o obsesie a mea, este simbol al seminței pe care am pus-o în pămînt și pe care nu se știe cum nu o mai putem da afară nici din țară, nici din sînge, nici din hrana copiilor.
Orice este de vînzare. Rinichi, inimă, pătrunjel, roșie țugui, lampă, lapte, mugur de pin, sarma, ciolan de cal, țînțar, plasă de țînțar, aer. Nu este nici o lege sau există doar o lege a rentabilității. Se vinde? Vînd. Nu mai avem nici un șoc cultural. Din contra, totul este îmbrăcat în forme cît mai atrăgătoare.
Este clipa noastră de căpșune. O dată în an. Am întîlnit căpșune la margine de drum, în Obor, la Rosetti la statuie, în față la Universitate. Este o uriașă conspirație a căpșunelor împotriva indiferenței noastre colective. Bă, căpșune sînt peste tot, ce-o fi acum așa nou?
Mi-am adus aminte de o carte. Și cartea asta este printre cele 101 cărți ale mele de citit într-o viață românească. Ce-i cu cartea asta? Să privim ce se mînca pînă la această carte. Sărăcia de după 1989 nu a dat șanse mari hranei.
Ce oră aiurea este ora două după-amiază! Nu ai ce căuta la două în piață. Este o rușine, ce faci tu toată ziua, dacă nu te-ai trezit dimineața, sprinten să dai ochiului leguma aburindă de pe vrej? Uite, am pățit așa necaz. Mi-am uitat banii acasă și, dus-întors, am pierdut ora.
Cartoful dulce și untos, cum îmi place mie, l-am tîrnosit prin unt și cu mărar. Aveam și brînzet prin frigider, dar am mîncat cu 30 de lei vreo două zile. Știu, nu poți să mănînci aiurea, dacă ești sărac și bagi zilnic cartof în gîtlej, e chin.
V-am mai spus, se ține de agricultură, porumbei, capre, vaci, porci, pe undeva spre Alexandria. La peste 80 de ani nu sparge el munții, dar dă zăpada, seamănă, dă de mîncare la orătănii, culege roșia. Este bine. O dată pe lună, îl iau la analize.
Eu am considerat-o o scîrbă, un leș fără suflet. O chem la mîngîieri, ea fuge de rupe pămîntul, apoi dă tîrcoale și iar fuge. Unde fuge? Casa este de-o cameră, în cameră – mobilă, pe mobilă – obiecte. Camera matematic așezată, cu spații generoase de mișcare. Pisica este peste tot, dar nu-n brațele mele. Niciodată în apropiere.
Sigur ați văzut. Comersanții cu nucile, cu uscatele, cu afumatele, cu fasolea boabe stau mai la margine. Toamna stă deoparte. Undeva, gri, în colț, în margine. Este vizibil leușteanul proaspăt, este deoparte cel uscat, este ceapa verde în maldăr, snop, stă tăcută cea uscată.
O ciurdă de chelneri te aşteaptă în fruntea restaurantului. Priviri, şorţuri, hîrtii importante, au treabă. Uneori, musca are loc la orice masă, dar ei sînt statornici în front line. Te sperie, te spintecă. Şi-ncepe tîrgul. Vreţi o masă? De ce oi fi venit? O masă de o persoană? Wow! Sau două? Sau nouă?
Un act de mare tupeu din partea administrației Otopeniului desființează accesul taxiurilor de la orice firmă cu tarif oficial acceptat, pe motivul că acestea dețin instalație de alimentare pe gaz. Ieri, coborînd din avion, m-am așezat la o coadă care în jumătate de oră a rămas neclintită.
Vreo două nopți, imposibil să adorm. Schelălăia. Era sub geam. Pui de cîine. Să-l omor? Să vorbesc cu el? Ce să i spun? M-am prostit? Ochii-cearcăne mi-au spus să-mi pun perna pe cap și să nu-mi pese. Și m-am trezit că nu mai aud. Să salvezi un suflet sau să tragi un somn? Să-ți iei o grijă sau să fugi de ea?
De vreo zece ani însă, am simțit că sînt prea mare pentru lumea mea. Prea înalt. Mesele, scaunele, chiuvetele sînt puse, peste tot unde mă aflu, prea jos. Este o lume a piticilor.
Om bătrîn, ce mai poți tu vinde? Eram culcat pe două mese. Cu melonul pus lumînare pe piept, cu papion purpuriu la gît, pantofi talpă de talpă. Mi se spusese că-n podul ăla scoate capul o pisică. Să nu mă sperii. Dar eu dădeam din fund din cînd în cînd, să nu mă ia pisica drept mort.
Curtea școlii românești a devenit a „miracolelor“, a dezordinii. Acolo ne părăsim copilul în plata domnilor: profesori, inspectori, politicieni. Aruncăm o privire asupra sistemului care trebuie să ne dea mai mult decît ordine, ci și modele comportamentale, cunoștințe potrivite pentru cînd vom crește mari.
Cobor la Televiziune. Plouă. Cobor la metrou. „Foarte frumos“ n-am auzit vreodată spus. Plouă afară. Îmi vine să numesc foarte frumos tot ce întîlnesc. Lîngă panificație, în metrou, primăvara. Leurdă, untișor, spanac. A venit primăvara. Este, vorba aceea, foarte frumos.
Vrea cineva să-l vadă pe Regele iepurilor? Dă un ban. Pun taxă la Darius 10 lei, nici o reducere pentru copii, bătrîni, handicapați. 10 lei, necruțător. Mă tîmpesc cu un iepure toată viața, dar mă îmbogățesc. 10 x 10 oameni pe zi = 100. 100 x 300 de zile? 30.000. Iau iepurele pe PFA. Decontez la morcovi de-mi sar capacele.
Iar m-am împădurit. Nu-mi stă părul, trebuie să mi-l umplu de pieptene. Și amîn, amîn, amîn. Părul crește, crește. Soare, ploaie, bască. El crește. Am trecut pe lîngă tanti Jana de pe Moșilor vechi. 9 lei. Îți dai seama, m‑am învîrtit minute. Era preț. Să intru, să nu intru?
S-a întîmplat, cui nu i s-a întîmplat? Am plecat de acasă, de lîngă frigider, la drum lung, fără să mănînc. Și-o foame mi s-a așternut în trup, precum lovesc iubiții la portița din dos a grădinii fecioarelor.
O otravă mi-a trecut prin corp și gustul ei mi-e greu să-l explic, pînă nu-mi dispare din cer. Este iaurtul ușor Covalact. M-a pus dracu’ să-l iau de la vînzare rapidă Mega Image. M-am umplut de amar în corp, ca pisica de purici.
Dar și borcănelul de iaurt. Dar și boxa computerului. Și, de ce nu, termopanul, lada pink IKEA, lampa, grapefruitul din coșul cu legume. Toate sînt „cel mai bune“, „cele mai excepționale din lume“, „cele mai…“, sînt înconjurat de obiectele cele mai. Cămașa de pe mine este „cea mai“.
Dacă vreau să mi se dea titlul de proprietate așteptat de 25 de ani de mine și de familia mea, mi se cer certificate de deces cu CNP. Bunicul meu a murit de 40 de ani.
Mă învîrt de trei zile. Ce să scriu? Roșiile, pepenii, vă spun sincer, nu s-au făcut încă. Dezamăgiți? Nu-i nimic! Fascinația după Oborul de chilipiruri mi-a trecut. Deci ce? Și, uite, mă gîndeam la ale mele… REVISAL, certificate că-s normal pentru angajare, de-astea.
Dispariția dintre noi a lui David Bowie a adus pe rețelele de socializare înfățișările, și mai puțin muzica. Dau cîteva exemple: Ziggy Stardust, Thin White Duke, Rebel-Rebel, înfățișarea din Serious Moonlight Tour și multe altele au invadat locul social. Diferit-diferit, altfel, dar oare mereu într-o căutare de sine?
Cum vindem latina? Merită ea, în continuare, un loc în orarul elevilor? De ce religia și nu latina? De ce nu amîndouă, așezate într-o ecuație corectă? Fără strigăte, regret, fără castraveți grădinarului?
„Ataşat veţi găsi un comunicat de presă despre sacrificiile pe care Dragoş Bucur şi Raluca Aprodu le-au făcut pentru filmările la Poveste de dragoste. Atît Dragoş Bucur, cît şi Raluca Aprodu au suferit schimbări radicale.“
Am văzut șchiopi, șampalii, răi, îngroziți, dar și mari ispititori. Mi-e greu să aleg Bradul. Pentru că aroma bradului verde mă seduce, mă dă peste cap. De aceea, nu porcul, ci bradul, pentru mine, e ritual de căutare.
S-a umplut Oborul de mațe. Gata, Ignatul și Crăciunul. Mi s-a părut neîndurătoare priveliștea. Unde-i postul? Umflate mațe ce-și fac de cap! Sînt lîngă brînză, lîngă mere, totuna cu vreun pic de gogoșar ori trei verze. Nu te poți lipsi de ele. Și le și umflă negustorii. Și ele stau umflate. Nu dezamăgesc.
Eram pe peronul metroului. Un puști umbla cu o icoană, o listă de subscripție, buletinul în copie. Încearcă în stînga, în dreapta. Se ceartă cu o mamă de copil. Mama îl înjură în fața copilului. Un businessman și uite că ea îl tratează cu spatele. Metroul nu venea.
Am un defect. Cumpăr-consum. Or, în cazul cărților, nu pot consuma cît cumpăr. Au fost vreo trei-patru ani în care n‑am luat mai mult de o carte-două, pentru că mi-am dat seama că am biblioteci necitite. Am recuperat eu odată cu 101 cărți românești de citit într-o viață. Însă mai mult m-am enervat, nu am recuperat.
Nici picior de vreo două săptămîni. Cum s-a întîmplat? Am făcut comandă telefonică/coș electronic. Vezi produsul în poză? E ăla pe care l-ai văzut în realitate? Îți convine prețul? Atunci bagi la coș, comanzi. Acasă, verifici termenul de garanție, te uiți dacă nu e ceva în neregulă, e stîlcit iaurtul, e mușcat din morcovi?
Un film care-ți dă un echilibru de popcorn cu cola, porție medie. Tot calmul, vînzările, molfăiala din sală, emoția, pentru mine, s-au încheiat într-un moment de tensiune. Și unde credeți? M-a pus naiba să mă uit la traducere.
Am fost „Profesor pentru o zi“, în programul Asociației Ovidiu.ro. Și m-am tot gîndit la cum merg lucrurile în Apata, Brașov. Cum merg lucrurile. Apata nu e singurul loc așa. Apata nu e sfîrșitul lumii.
Oase de pui, aripi de pui, tacîmuri de curcan, vîrf de aripă de curcan, tacîm de somon, șiră de vițel, oase garf, oase de porc, sîmburi de prune. Am privit lung la oasele astea de toate felurile. Le priveam și vedeam carnea care a fost. Mă întrebam unde era. În galantarul cu oase, nu.
Am văzut aseară pe Facebook că Viorel Păcală a fost la cules de pleurotus. Şi-a pus pe wall, a schimbat chiar poza de profil. Era pleurotus peste tot, în locurile esenţiale. Şi atunci mi-am spus că mi-e poftă de un pleurotus bun, nu mai gătisem niciodată aşa ceva, dar în imaginaţia mea îmi dorisem să pun pe vîrful limbii.
Este casieră RATB. Ore, zilnic, în cuşca aceea de fier din staţii. De obicei, n-o vezi. Intrarea în funcţiune, de cîţiva ani buni, a cartelei creează timpi morţi. Dai banii, dai cartela. Eşti întrebat, răspunzi. Dar ochii umblă după detalii.
Într-unul din articolele mele anterioare, aduceam în dezbatere publică felul în care în BIG Berceni se vînd gîturile de curcan. Mai mulţi cititori mă acuză de neverosimil, de impunerea unei false probleme. Ataşez, în primul rînd, fotografia care dovedeşte fără dubiu afişarea problemei.
O simplă replică aruncată în Obor este pretextul meu de a înţelege cum funcţionează cultura cepei, adică subramurile dietei, supleţei, fitness-ului, slăbitului. Anii ’70-’80 ai secolului XX… mama nu călea ceapa decît de-o punea peste vreo fasole-icră, dar blocul meu din Şulea-Bucureşti ardea ceapă în ulei no limit.
Mi-a fost dat să ajung la piaţa de la BIG Berceni. Şi-ntr-o vitrină ce-mi văd ochii? Scria: „Gîturi curcan. Gîturile se vînd: unul subţire, unul gros“. Am stat, vorba aia, ca ţaţa în mijlocul pieţii. Prima reacţie: se rîde de mine? Apoi, încet-încet, mi-am dat seama că nu-i de joacă. Afişul ascundea: practică, proceduri, sistem, pragmatică.
Am urmărit meciurile US Open Vinci – Serena şi Vinci – Penetta. Ce lecţie mi-a vîndut această aşchie de femeie de 32 de ani? Ar trebui să încep cu emoţiile extreme, fără sfîrşit odată cu finalul meciului. Emoţiile acum îmi strică ziua. În primul rînd, le-au lăsat pe Serena şi pe Penetta să-şi facă jocul.
„Acrobaţii aeriene, clovni, fachiri, şerpi, cămile, lame, ponei, lei, inclusiv trapeziştii de la emisiunea Românii au talent.“ Cîte atracţii scrise cu litere mici! – dar, în circul ce va veni în cartierul Berceni, alta va fi vedeta. Girafa e scrisă cu litere mari. Leul a devenit o banalitate, e tipărit cu litere mici, e trecut la „şi altele“.
M-am dus în piaţă să iau busuioc. Şi ce văd într-un colţ înconjurat de un gard de fier? Găini. Golaşe, cocoşeşti, doar creastă, pe jumătate moarte, c-o femeie ce le băga gîtul într-un pet cu apă. Şi găinile nu se lăsau. Trăgeau tremurînde şi scuturîndu-se de propriul cap, de propria lor şansă de supravieţuire.
