Scaune şi mese
De un timp sînt funcționar. Merg la program, scriu, plec, mă amuz, mă îngrijorez, am teme, le rezolv, nu știu cum să le rezolv, aștept ierarhic un răspuns. Înainte, doar scriam, citeam, spălam, curățam cartofii, făceam fripturi, făceam vreun ghiveci.
De vreo zece ani însă, am simțit că sînt prea mare pentru lumea mea. Prea înalt. Mesele, scaunele, chiuvetele sînt puse, peste tot unde mă aflu, prea jos. Este o lume a piticilor. Taică‑meu, meșter în ale lemnului, îmi spunea că domeniul acesta este standardizat la maximum și făcut pentru consumatorul mediu, pentru unii mai pitici ca mine. Cînd m-a învățat acest lucru, eram un puști și nu-mi păsa, astăzi sînt uriaș față de mulți dintre semenii mei. Mii de aplecături din varii motive, de la scris la vorbit, m‑au dus la deformări ale șirei spinării. Nu mai sînt un om drept, sînt încovoiat, ba chiar cu probleme dureroase de verticalitate. Nu poți să te ții drept cînd totul este pus sub nivelul bărbiei tale. Este imposibil să-ți tragi mereu umerii cînd majoritatea celor din jur cer să-i privești în ochi. Cînd merg la IKEA privesc după scaune, este zona mea preferată. Însă nimic semnificativ pentru un uriaș ca mine. De la un timp am auzit de un întinde-oase, un doctor de pe la Foișor care o dată te ia, îți pîrîie oasele și devii ca linia milimetrică. Dar tot ezit: mă îndrept la acest întinde-oase, mă întorc la lumea mea mică. Cred că va trebui să pun mai puțină pasiune. Mă încovoi de prea multă pasiune. Ce-ar fi să nu mă mai las tras în lumea celorlalți, să-i trag eu spre a mea? Ce fac însă cu mesele și scaunele? Le fac pe comandă. Apoi, îmi voi întinde oasele. Bine, dar ce fac? Leg cu lanțul masa și scaunul, umblu cu ele pe unde umblu? Acum întreb: ce-i de făcut? Doar căratul lor și este de-ajuns spre a mă încovoia mai mult.
