Bradul
Am văzut șchiopi, șampalii, răi, îngroziți, dar și mari ispititori. Mi-e greu să aleg Bradul. Pentru că aroma bradului verde mă seduce, mă dă peste cap. De aceea, nu porcul, ci bradul, pentru mine, e ritual de căutare. Aș vrea să iau toți brazii în casă. Tăiați, în piețe, stau triști. Mă ispitesc. Văd ce e mai bun în brad, apoi descopăr defectele. Sus, prea trecut, jos, puțin voinicel. Sus, fără trecut, jos, prăfos. Trecut, puternic, dar prins în chingi puțin vizibile. Văd defectele, dar de cele mai multe ori iau bradul cu defect. Nu-i perfect nici unul. Da, știu, verdele cu rădăcină, verdele de pus în pămînt. Nu, nu le am. Sînt sedus de verde și rugină. Ambele sub ochii tăi. Ieri era coadă de mașini cît bulevardul Unirii. Am renunțat. Azi-dimineață, însă, direct după bradul meu. Uite-l, nu e. Și aleg cîțiva șchiopi, mă uit chiorîș și la unii perfecți, pardon, perfecțiune nu există. Totuși, aleg. Stufos. Cît mine. Dar gros. Vreau stativ de lemn. „Nu, dom’le, nu intră, cade bradul cu ăla de lemn. E 15 lei. E 50 ăla care e bun. De ce nu luați de fier? Sau mergeți acasă, măsurați și vă întoarceți.“ Nu, nu vreau să merg, să mă întorc. Pentru stativ? „Dar să luați un topor? Să vi-l ciopliți? Ne-am întors în era de bumbac, numai bărbați care zic că nu știu să cioplească în jur. Tu ești în era de bumbac?“ Iau stativul de 50 de lei. Na, sînt în era de bumbac.
