Am plecat să-l iau pe taică-meu la București

V-am mai spus, se ține de agricultură, porumbei, capre, vaci, porci, pe undeva spre Alexandria. La peste 80 de ani nu sparge el munții, dar dă zăpada, seamănă, dă de mîncare la orătănii, culege roșia. Este bine. O dată pe lună, îl iau la analize. Şi a venit rîndul miercurii trecute. Iată-mă dincolo de Bragadiru și trec barajul de la Mihăilești. Nu crezi, se rupe asfaltul brusc. Eu, cu 80 pe oră, sar cu mașina și mașina nu mai vrea. Săritura mi-a fost drept în mijlocul șoselei. Claxoane, fantezii sonore. Nu mișcă mașina, nici eu nu mișc. Mă dau jos. Pustiu. Bat în baterie, lovesc la ulei. Mă uit la pana prostului. E în regulă totul. Nu văd ce-i, dar mașina nu se mișcă. Acum e norocul Iaromirei, rar venită pe drumul ăsta. Vede, nu departe, o benzinărie. Intră și-ntreabă ce‑o fi. Un tînăr vine și ne ajută. Un mecanic cu o roabă de maşină aterizează din senin. Nu știe ce are, dar trage de ea și duce mașina la benzinărie. Și tot mecanicul îmi promite să ne vedem la 7-8 seara ca să reparăm mașina și vorbește cu taximetristul. Un uriaș ne duce spre București. Aflu că poimîine pleacă în Germania. România, de căcat. Tac-su murise de mult. Era mecanic, repara tot ce-ntîlnea, ajuta lumea și, uite, căzu electrificat. Muri. Namila taximetristă crescuse fără părinte, doar cu el model. Dar tu, mă întrebă, al cui ești? Chiar, al cui sînt? Explic. Ah, al lui ăla căruia i-au furat vacile? Da, uluit, spun. Ești fii-su? Da, da. Nu era în regulă. Eram păgubaș, vai de capul meu! Nu eram nimic. M-am întors după 8 la fața mașinii mele. Mecanicul a venit cu o cohortă de prietenari de prin sat. Și-ncalecă mecanicul pe mașină. Ciocăne, bocăne, desface capace. Cînd colo, uite, într-o cutie găsește o siguranță sărită. Mașina pornește. El e fericit. Cohorta îl laudă, eu îl laud. E victoria lui.