Ce mi-a vîndut Roberta Vinci?
Am urmărit meciurile US Open Vinci – Serena şi Vinci – Penetta. Ce lecţie mi-a vîndut această aşchie de femeie de 32 de ani? Ar trebui să încep cu emoţiile extreme, fără sfîrşit odată cu finalul meciului. Emoţiile acum îmi strică ziua. În primul rînd, le-au lăsat pe Serena şi pe Penetta să-şi facă jocul. Mai anost joc nu am mai văzut. „Tăiate“, „mişcare amplă de balet la servă“. Joc de anii ’80-’90, secolul trecut. Atît pot eu – spunea Vinci cu fiecare minge. Am greşit, aşa sînt eu – a repetat ea. Ochiul ei însă era atent la greşelile adversarelor. Serena, Penetta o desconsiderau, o vedeau că greşeşte şi spuneau: „Se va bate singură!“, „Nu-mi bat capul!“ În meciul cu Serena a urmat victoria. Cum o explic? Simplu: a observat inerţiile. Serena a abandonat neştiind ce se întîmplă. Vinci, la 32 de ani, tăcută, ştearsă, cu toate semnele vîrstei pe chip, cu aceleaşi robotice retururi, cu aşi fără viteză şi poveste, a pus-o în genunchi pe Serena, zeul de abanos al lumii tenisului. Inteligenţa a învins trufia. Cu Penetta, jocul a funcţionat la fel. Ca şi cum Vinci îi descoperea jocul atunci. Şi n-a învins Vinci. Unii spun: „Penetta a vrut mai mult victoria!“ Eu zic altfel. Uite ce spune jocul deja uitat al Robertei: Penetta era nerăbdătoare să prindă „ultimul tren“, iar eu, Roberta, atîta sînt. Înfrîngerea Robertei este ca-n viaţă, cînd ne uităm la sport/Serena, vedem industrie. Viaţă, Vinci: „Viitor? Mă întorc acasă, să mănînc nişte paste adevărate!“