Ghioceii mizeriei
(Apărut în Dilema veche, nr. 420, 1-7 martie 2012)
Plimbat, oraşul e mizer. De sub Marele Alb au ieşit mărţişoarele: gunoaiele nemiloase strivind orice chef, lumina proaspătă a primăverii, nebunul jos de cald-rece al zilelor. Ţi-e cald şi-ţi vine să te dezveleşti. Şi te primeşte gheara frigului în braţe, în muşchi, în umbrelişte. Ce te costă? Ce te-ncălzeşte? Scosul banilor la greu. E un cal de 5 lei, o inimă de pluş burduşită cu ursuleţi la 4 lei, un înger de argint de 7, o pălărie retro la 3, un ghiocel la 5. Bună direcţie, dar marele cîştigător al zilei de 1 Martie este floarea. Ghiocelul. Şi dacă e să te bucuri de primăvară înseamnă să te întorci la ghiocel. Luînd ghiocel iei stînjenel, lăcrămioară, liliac, tufănică, cimbrişor, tarhon, făsui, varză, măr, prună, vară, toamnă şi iarăşi iarnă. Ghiocelul te aruncă în hora iarăşi a naturii. Oraşul e mizer şi nu-i o noutate. Nu pare a fi civism în venele noastre, mai degrabă nebunia shopping-ului, înţeleg.
Dar există o venă ce bate mai tare la venirea primăverii, un dar al naturii pe care de-l respingi el trăieşte în jurul tău, îţi hrăneşte fiinţa, îţi încălzeşte obrazul. Cred în puterea anotimpurilor de a fi ele însele. Iarna cea aprigă trebuia să fie. Primăvara e firesc să vină. Cu întîrziere, cu urîciuni, tot vine. Apoi, vara ne arde, toamna ne „roade“. N-ai cum, îmbrăcat în Dior, ori SH, n-ai cum să nu ţii cont de ce-i afară. Şi ăsta e triumful fără bani al naturii. Cît ne costă deszăpezirea? Cît furăm? Cum de-s înzăpeziţi şi acum oameni în secolul 21 ca-n secolul 17? Cum de ne bucură cadourile? Astea-s întrebări pe care, iată, îmbrăcat ultimul răcnet, schimbînd guvernul, jonglînd imaginea publică, omul nu-i în stare să le rezolve definitiv. Aşa că-i rămîne în jur un mister ce nu se lasă întrebat, invitat: anotimpul, maturitatea lui de a exista, dezlănţuirea naturii, danţul hormonilor. Lumina primăverii e gratis, un ghiocel e un leu, ambele cu adevărat nepreţuite. Nu, nu vreau să mă întorc la natură, să dansez cu ea, da, oricînd.
