Deruta ta tîmpită devenită producţie de serie
Cînd am fost în America şi eu odată, ei, ce ploaie şi ce vînt, am căutat un şort, un chilot, un slip cu care să fac baie. Am fost aruncat în lumea uriaşilor. Doar slipi de graşi. Doar nişte brambureli gigantice. Adică eu, un slăbănog, nu mai existam, producţia era toată amanetată în folosul giganţilor planetei. Cînd s-a trezit consumul la noi să facă fiţe, hop şi moda produselor eco-bio, de ne-am umplut de tîrguri tradiţionale şi butice cu brînzeturi de Sibiu. Adică eu, care ştiu ce-i aia mîncare de om, nu mai am ce căuta pe planetă. Doar bio-eco-frengo-mengo au gura mare şi văd prostia în zare.
Acum este momentul încă unui viol pe faţă. Peste tot, ca bărbat, am cămăşi, pantofi, ciorapi, blugi de zeci de culori: mov, roz, siclam, portocaliu, hei, aţi luat-o razna. Un pantalon negru sau albastru nu mai găseşti sau sînt urîţi ca dracu’. N-am de ce să port astfel de culori. Nu mă pasionează să ies în evidenţă. Nu vreau. Vreau să fiu un cenuşiu. Să fiu om. Se poate, fratele meu? Filmele occi trebuie să promoveze minorităţile cu orice preţ. Croitoriile astea Zara, H&M şi altele ţin să coloreze viaţa unora, depresivilor. Bărbaţii adevăraţi nu-s „femei“, or femeia nu-i un obiect de lenjerie doar, pe care să-l transferi dintr-un crac al modei în altul. Lagerfeld nu este unicul croitoraş de pe lume, care trebuie imitat. În producţia de serie, omul este evitat. Să fim serioşi, dar omul unde mai are loc? Omul cu opţiunile lui. Mă fac obligatoriu gras ca să înot? Mă fac neapărat vegan ca să-mi trăiesc viaţa? Pot să fiu mîrlan şi cu pantaloni roz pe mine. M-am săturat! Planeto, frăţie, lasă-mă în paştele mă-sii om, nu mă mai sîcîi cu deruta ta tîmpită devenită producţie de serie.
