Vai de oasele noastre! Sîntem urşi
Frigul intră-n oase. De-acum plapuma coboară din cui plină de aromele de levănţică. Toamna fuse bogată şi, uite, chip de te bucură de post. Avem de unde, cu toate că nu te-ndeamnă nimic la postire, decît spiritul, slabă speranţă. Dă-i cu conopidă, dă-i cu zacuscă – iar luaţi zacuscă de la magazine în loc să fi făcut singuri –, dă-i cu sarmale cu orez, dă-i cu spanac de borcan, dă-i cu morcov ras cu măr. Ce să faci? Cartoful prăjit este vedeta. Dar cît să rozi la prăjeli? Oasele vin înfrigurate de afară şi visezi ca vrabia, mălai, pardon – mămăliguţă cu brînză şi smîntînă. Şi osul cere puţină grăsime, cu tot sufletul visezi ca ursul la grăsime de ciolan de porc, la un cîrnat temeinic, la o terfelire de şoric în zăpadă.
Ca urşii ne vrem păturică pe oase doar-doar să stea deoparte cea rea, iarna. Ce-i de făcut?! Secătura de om. Porcul! Marele vis al omenirii. Uite-l azi în galantare stînd cu botul pe copite. Este sfîrşit, ştiu, dar mă priveşte, vai, cum mă priveşte, piei, răule şi visule! Muşcă din mine gerul lui decembrie, ce-aş muşca din tine porcule, că, vai, ce mă fac, privirea porcului acesta este a porcului ce se duce. Păi, gîndeşti, pînă-n Crăciun este dus, nu mai e bun, expiră, pute. Privirea lui letargică, da, a porcului din Piaţa Rahova de duminică pe la ora 13, cînd este sigur că nu-l mai ia nimeni acasă, cînd este sigur că tot creştinul, gata, s-a hotărît să mai postească o zi. Urs să fiu, ce să fac eu cu porcul cela? Ce să fac eu fără porcul cela? Postesc. Dar nu pot uita privirea lui. Nu pot, nu pot! Post începe cu „po“ ca porcul, dar „st“ spune nu te lăsa ispitit. Poţi. Urs vreau, ciolane calde. Oi putea? Abia de-am trecut de Sfîntul Niculae!
